Confesiunea unui procuror

(pornind de la povestea lui Cain și Abel, Cartea Facerii din Vechiul Testament)

 

Am închis geanta în grabă, m-am uitat la ceas și am fugit. Eram așteptat și persoanei aceleia nu puteam să-i explic de ce întârziasem. Mă aștepta cu rochița ei roz de balet pe banca din holul studioului de dans. Avea lacrimi în ochi dar când m-a văzut s-a abținut să continue să plângă. Micuța blondă, Evelina, fiica mea, se purtase perfect așa cum a ținut să-mi spună în mașină, după minute bune de tăcere. Și nu, nu vreau să mă duci la bunica, vreau acasă, mi-a mai zis ea după alte minute. Se înnoptase și ochii mi se încețoșaseră de la atâta condus, începuse și o ploaie de mai. Întunericul era adâncit de becurile stradale care fulgerau în retina mea obosită. Eram terminat. 

Evelina stătea pe bancheta din spate, îmbrăcată tot cu rochița roz, nu voise sub nicio formă să se schimbe cu hainele de drum. Avea scaunul ei cu centură pe care prinsese o maimuțică de pluș, să nu fiu singur când ea e la grădiniță sau la balet, așa mi-a spus. Diminutivele mă enervează deobicei, dar acum mă liniștesc când mă gândesc la Evelina, la cuvintele ei mici, la jucărioarele ei. Aș fi stat tolănit pe canapeaua mea din sufragerie cu un pahar de vin roșu privind tavanul cum se încăpățânează să nu-mi cadă în cap. Pe scaunul din dreapta al mașinii am pus geanta de piele, o geantă de avocat primită în America de la o prietenă de-a mea. Iulia ține la mine, uneori zice că mă iubește. Ultima oară ne-am întâlnit la New York am băut câteva pahare de vin într-un bar, am făcut dragoste în camera mea de hotel. De ce m-ar iubi pentru atât? În fine. Iulia a rămas acolo să lucreze într-o casă de avocatură. Eu am revenit în țară la diminutivele și la lumea Evelinei. Și ca s-o duc și s-o iau de la orele de balet. 

Fosta mea soție spune că Evelinei îi place la bunica, adică la mama mea. Fosta soție e medic și face multe gărzi, în ultima vreme chiar prea multe. Maică-mea e o femeie destul de rece, cu Evelina se poartă corect. Îi dă o educație potrivită, mai ales din punct de vedere al bunelor maniere. 

Geanta mea e burdușită cu dosare. Trebuie s-o las pe mica balerină îmbufnată în seara asta la bunica, am de descâlcit ceva înfiorător. Ne-am despărțit în ușă, ploua tare, era frig, Evelina nu se uita în ochii mei, luase și maimuțica de pe centura scaunului ei de mașină. Liniștește-te, i-am zis eu Evelinei. Mama a trântit ușa în urma lor. M-am simțit mai singur ca niciodată. M-am suit în mașina mea Lexus negru și am dispărut în noapte.

Gresia de la intrarea în apartamentul meu ultra-modern scoate un zgomot nou de când a venit la mine, acum câteva săptămâni, o colegă de breaslă. Purta tocuri înalte, le mai auzeam și acum în creier. La fel fusese și noaptea aceea pe care acum o regretam. Iulia zice că nu e bine să regreți nimic, citește tot felul de cărți de life coach, sunt la modă. Pentru mine regretul e ceva de esență tare. Merită încercat. 

Sunt procuror.

Ora 22:00

Am scos dosarul pe masă, mi-am turnat un pahar de vin roșu. Doar unul, trebuie să am mintea limpede. Deși ca să intri în logica unui criminal cred că e musai să te tulburi și tu. 

CAIN

Sex: masculin

Ocupație: agricultor

Locuința: în ținutul Nod

Părinți: Adam și Eva

Soție: nume necunoscut

Copii: Enoh

Semne particulare: DA

Victima: fratele Abel

Cel care se oprește din lucrarea binelui, e cel care lasă răul care stătea tolănit la ușă să intre în făptura lui și să înceapă dansul languros. Prima dată când am primit cazul am crezut că cineva își bate joc de mine. Dar ăsta e crudul adevăr. Cain l-a omorât pe Abel. Iar. După mai bine de 5000 de ani. Am preluat cazul, cu așa ceva nu te întâlnești des în carieră. Știam că linia genealogică a lui Cain s-a oprit la Potop, dar adevărul istoric poate fi altul. 

Am deschis hărțile pe Google să caut ținutul Nod – נוד. Găsesc și o sursă biblică care mă conduce la răsărit de Eden. Alta, identifică locul ca fiind undeva prin Afganistanul de azi. Cert e că omul vine de departe, poate cu valurile de refugiați, dar asta nu e vina lui. Vina lui e alta. Abel ar fi putut și el împreună cu familia să aibă o viață bună în Europa. Nu a apucat mult timp să rătăcească prin lumea de aici. Cu o singură lovitură Cain l-a omorât și l-a ascuns în măruntaiele pămânului de adopție.

Cain are o figură aspră. Cu greu disting pe fruntea lui semnul lăsat de Dumnezeu. Așa se spune, deși în vechile scrieri nu este clar descris semnul pus de El pentru „ca oricine îl va găsi nu-l omoare”. Poate fi pe frunte, pe brațe, pe picioare, sau pe spate. Totuși cred că trebuie să fie într-un loc vizibil, altfel oamenii l-ar fi pedepsit de mult. Sau poate că a primit un semn ca o cicatrice pe inimă, pentru ca nicio femeie care îl vede să nu-l iubească. 

Ora 23:00

Mă uit pe whatsapp să văd dacă nu a venit vreun mesaj de la mama sau de la Evelina. Cred că s-au culcat. De pe ecranul telefonului îmi zâmbește micuța mea cu rochie de balerină. Pozele din telefon ne asigură că totul e bine deși realitatea e alta. La birou mă calcă pe nervi când colegii își arată unii altora iubitele, iubiții, copiii, animalele de companie. Poze drăguțe – detest cuvântul – floricele, rame cu sclipici, zâmbete false. În lumea telefonului totul e bine. În afara ei, nu prea.

Ora 1:00 

Pe Cain dacă l-aș fi întâlnit pe stradă nu aș fi bănuit nicio secundă că e un răufăcător și încă unul de mare calibru. Tot ce aș fi observat e că el nu e din lumea noastră, că vine de undeva de departe, de unde i s-a permis cu greu să plece. Semnul de pe frunte e tocit de vreme, dar se pare că cineva l-a tăiat cu o sabie de tip katana. O cicatrice care are la bază o tăietură curată, de o precizie nemaipomenită pe care numai o minte (da, da) genială ar fi putut s-o producă. Aici nu e vorba despre dexterități de mișcare sau finețea loviturii ci de inimaginabila forță a unei conștiințe. Numai aceasta ar fi putut să ascundă în cicatricea lui Cain un asemenea mesaj: ucigașul să nu fie răsplătit cu aceeași monedă.

Omenirea a supraviețuit prin întâlnirea unei femei plăcute și a unui bărbat cu fire mângâietoare, Noe. Pentru acest caz dificil am recitit Cartea Facerii. Noe avea cinci sute de ani când i s-au născut fii. Omenirea o luase într-o direcție greșită, mințile oamenilor înclinau spre rău, ramura lui Cain veghea ca răul să nu mai stea tolănit la ușă ci să intre nestigherit în inimi. După anumite interpretări, ramura lui Cain prin Naama și ramura lui Set prin Noe sunt la baza noii omeniri. Se poate ca răul care dansa languros să se fi strecurat și-n Arca lui Noe făcându-și loc în încrengăturile genetice, ajungând prin tăietura fină a lui Cain iarăși în postura de a-l ucide pe fratele Abel? Ar fi o simetrie înfricoșătoare. Asta ar însemna că…

Ora 2:30

Sună alarma de la telefon. Am vrut să fiu sigur că pot lucra toată noaptea. Mă uit iar la poza Evelinei care îmi zâmbește din ecran. Îmi fac o cafea și înșir restul de dosare și foi pe masa mare din sufragerie. Îmi revine în minte colega cu tocuri. Tot noapte, pe aceeași masă. De afară se aude un câine singuratic lătrând la lună.

Ora 2:50

Avem o probă valoroasă. Scrisul lui Cain. Un scris neglijent. E un bilet găsit în buzunarul vestei lui Abel, a fost tradus din limba lor, pe el scrie, Liniștește-te! Mâine am să-l văd pe Cain la interogatoriu. De ce a scris ce a scris? Mă ia cu fiori. Dacă deținutul nu e Cain? Linia lui genealogică s-a stins acum multă vreme. E o ipoteză plauzibilă. Și nu pentru pentru că se trăgea din Cain ucigașul, ci pentru că urmașii nu au reușit să se ridice mai presus de nivelul lui Cain. 

Dar semnul pe care El l-a pus „ca oricine îl va găsi să nu-l omoare”? Dacă moartea nu a îndrăznit să-l ia? Dacă cel pe care o să-l întâlnesc mâine este totuși Cain? 

Ora 3:15

Abel mort parcă doarme. Din fotografie disting un chip blând. E o eroare să crezi că un om blând și senin nu are griji, că trăiește de parcă ar face pluta pe oceanul agitat. Avea șapte copii, de la 14 la un an. Patru fete și trei băieți. Soția apare și ea într-o poză cu cel mai mic în brațe. Fotografie făcută într-un studio improvizat, probabil înainte de plecare. De exodul alături de ceilalți refugiați. Mă gândesc că în curând o să ajungem la 8 miliarde de locuitori. E o mare diferență față de timpurile în care au trăit Cain și Abel. Să se înmulțească era atunci o poruncă foarte bună. În zilele noastre unde-i mai pui pe toți? Ce mănâncă? Cum îi ferești de boli? În 1960 eram 3 miliarde, azi urcăm spre 8. Care o fi capacitatea maximă a Terrei? Dumnezeule! Evelina mea face parte dintre ei. Să faci câți copii îți dă Dumnezeu, am tot auzit asta. Eu am doar un copil. Fosta soție e ocupată cu meseria ei de medic, pentru asta o respect mult. E o femeie nemaipomenită. Ne-am despărțit pentru că nu mai mergeam pe același drum. Ar fi fost o altă viață dacă am fi avut mai mulți copii. Ea ar fi stat acasă, stresată și îmbufnată probabil, plină de griji și frustrată că nu și-a urmat chemarea. Vocația ultimă a femeii nu este reproducerea, altfel nu ar fi fost binecuvântate cu talent, cu iscusințe de multe feluri. Și mai sunt și plăcerile care mii de ani au fost îngăduite doar bărbaților. Nici cu asta nu sunt de acord.  Eu aș fi alergat în șapte zări ca să-mi întrețin familia și serile poate că aș fi sfârșit prin vreun bar sau printr-o cameră de hotel alături de o făptură a nopții.

Ora 3:55

Ipoteze de lucru.

  1. Linia lui Cain s-a oprit la Potop.
  2. Linia lui Cain NU s-a oprit la Potop.

2.1 A continuat îmbunătățindu-se.

2.2 A continuat răul.

  1. Cain nu a existat în realitate.

Ora 4:20

Acum o săptămână am fost s-o iau pe Evelina de la balet. Profesoara m-a rugat să vorbim. Evelina a mai rămas cu fetițele în sală. Fermecătoarea fostă balerină Tania, proaspătă „pensionară” la 35 de ani avea de data aia un chip tras, alb și prelung. Mi-a zis că e mulțumită de Evelina, că uneori micuța e cam absentă, dar nu pare grav. I-am mai explicat o dată situația noastră. Apoi cu ochii în lacrimi m-a rugat s-o reprezint la divorț. I-am zis că nu pot dar îi recomand o colegă, cea cu tocurile, care este excelentă în situații din acestea. Expertă, aș putea spune, în tainele nefericirii. Îi sugerez Taniei să trăiască cu bucurie, nu contează de fapt cât de multe chestii urâte i s-au întâmplat. Privirea femeii mă făcea să înțeleg că nu pricepe unde bat. Voiam ceva de la ea? O luasem razna ca toți „spiritualii” pe care-i cunoscuse și care până la urmă o tentau să vină în așternut? Mi-a povestit că se înscrisese într-un  grup de viitori divorțați, am făcut ochii mari, există așa ceva? Desigur. Fiecare își povestea viața și se încurajau unul pe celălalt. Mi-am dat seama că suntem ființe singuratice pe pământ și ne chinuim să trecem de la o zi la alta. De la răsărit la apus. De la cafeaua de dimineață, la paharul cu vin de seară. De la o iubire la alta. Tania, liniștește-te! Tania plângea. Am luat-o în brațe și femeia și-a rezemat capul pe pieptul meu. Din pragul ușii, Evelina îmbufnată ne privea. Nu mi-a vorbit tot drumul spre casă. Am dus-o la maică-sa. Nu era de gardă în acea seară.

Ora 5:00

Să nu ucizi!

Abel se baza pe Cain. 

Mărturia unui văr de-al lor: 

„Cain jurase că o să-l ajute să-și facă o nouă viață odată ajunși în noua țară. Abel rămăsese în scaunul cu rotile în urma unei boli. Stătea toată ziua și fluiera o melodie ce-i aducea aminte de țara noastră și care-l ajuta să uite durerile de oase, cumplite. Cei șapte copii trebuiau crescuți și asta picase în seama lui Cain. E un om fără frica lui Dumnezeu. Cain trăiește după legile lui proprii și după ale naturii. În fine. De câte ori ne vedeam, mi-era frică să-l contrazic. Se aprinde repede. Nu suportă alte păreri. Alteori pică într-o melancolie ciudată. Abel observase că soția lui că nu mai știa încotro s-o apuce de câte griji avea, și că plângea zilnic. Pe Cain îl enerva. El muncea pentru toți, inclusiv pentru ai lui, iar femeia lui Abel strica atmosfera din casă. Cu cât ea plângea mai mare, cu atâta Abel se punea mai abitir pe fluierat. Într-o zi, eram și eu de față, Abel i-a cerut lui Cain să-l ducă într-un loc din acelea unde se face sinucidere asistată. Citise într-un ziar despre o organizație din Occident, care se bazează pe o lege care absolvă pe cel care asistă sincer și nu din motive egoiste la acest act, de orice pedeapsă. Cain l-a fulgerat din priviri. În viața lui nu mai auzise o asemenea grozăvie. Nu e un om credincios, e convins că viața și-a dat-o singur, sau părinții, dar chestia asta cu moartea asistată e prea de tot. A trântit ușa și s-a făcut nevăzut. M-am dus la mine acasă. Din ziua aia nu am mai auzit de Cain. Nici de Abel. Până când…”

Ora 6:10

Din stradă se aud tramvaiele dimineții. Primii oameni ai muncii se îndreaptă spre locurile de unde își câștigă pâinea. Eu am o responsabilitate față de Evelina și față de mama. Și bineînțeles față de adevărul din cazurile mele. A devenit obositor. 

Altfel sunt un om egoist.

„Sunt eu păzitorul fratelui meu?”

Cain a făcut ce a simțit, adică a ales ce să facă. În ziua de azi e un sfat obișnuit: faci se simți, tu alegi. Cain a ales să-și omoare fratele și apoi s-a spălat pe mâni de responsabilitate de parcă liberul arbitru nu exista. Fluieratul lui Abel îl enerva. Cain era un om imperfect, cu vocație de om imperfect, creat cu limite pentru care nu se considera responsabil. Pe chipul fratelui mort nu era nicio expresie de ură sau de tristețe. Cain, în mărturia lui a spus că „M-a scos din sărite cu fluieratul lui! I-am strigat: Liniștește-te! El, nimic. Abel nu m-a urât nicio secundă. Îi era dor de țara lui, a noastră. Mă simt nedreptățit.” 

Mai sunt câteva ore și o să stăm față-n față. Eu și Cain. Inima-mi bate tare. Dacă linia lui genealogică nu s-a stins la Potop, atunci înseamnă că…

Ora 8:30

Sună la intefon. A venit șoferul să mă ducă la penitenciar.

Cain – iadul nedreptății, așa mi-am denumit ancheta.

El poate zice ce vrea, eu nu. A început să plouă torențial. L-am rugat pe șofer să mă lase să merg pe jos ultima porțiune de drum până la penitenciar. M-a privit circumspect. Mă pregăteam pentru întâlnirea cu cel mai odios om din câți cunoscusem și asta mă exalta. Liniștește-te îmi șopteau mai multe voci în urechi. Șoferul a oprit mașina și am coborât în plină furtună. Numai un nebun poate să facă așa ceva, nici măcar nu mi-e clar motivul. De ce s-a supărat Cain că ofranda lui nu a fost luată în seamă de Dumnezeu? Și ce făcea Abel? Abel fluiera. Nimic rău. Liniștește-te! Tună. Drumul șiroiește și se îngustează. O vreme mașina a stat pe loc, apoi s-a îndepărtat. Poarta penitenciarului era tot departe. Înaintam cu greu, băgasem geanta sub haină, ploaia mă biciuia ca pe un cal leneș. Regretul. Inima-mi bătea tare. Cafeaua băută noaptea. Liniștește-te! 

Dacă mă lovește un trăznet Evelina nu o să plângă după mine, ne-am despărțit supărați, și-a luat și maimuțica. Fosta soție o să-i povestească despre mine dar n-o să mă regrete. Inima, de durere și de frică, mi-am strâns-o de multă vreme în cercuri de fier ca Heinrich din povestea Prințul fermecat a fraților Grimm. Să nu simtă, să nu iubească prea mult.

Ploaia șiroia peste poarta grea a penitenciarului. S-a deschis cu zgomot surd, un gardian cât un munte m-a poftit să intru. Liniștește-te, mi-am zis în timp ce inima-mi bătea să sară din piept. Poarta s-a trântit și peste colțul meu de lume s-a așternut întunericul. Dar eu nu îmi pierd nădejdea.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *