James Galvin
Pustnicii
Cu cât cunosc mai mulți oameni, cu atât îmi iubesc mai mult câinele.
Iar aceasta ar fi o țară minunată dacă omul s-ar putea hrăni cu peisaje.
Gheața de pe suprafața lacului redă lumina văzduhului,
și umbrele apei.
În anii ploioși pământul respiră,
Și o recoltă de brăduți se ivește
Ca pionierii verzi.
În anii secetoși
Gândacii îi ucid croindu-și direcții
Pe sub scoarța lor.
Pământul inspiră.
Soarele apune,
Și tot cerul se crapă ca noroiul de pe fundul unui râu secat
Câțiva copaci supraviețuiesc de fiecare dată,
De parcă o maree i-a protejat, departe de ceilalți.
Se spune că un copac retezat la pământ
E în companie bună:
Zăpada se asază ca un covor moale.
Se spune că o fantomă este o fantomă
care nu știe că a murit încă.
Acei pini mlădioși mor în picioare, loviți de fulger, de vânt,
Numai buni
Pentru iarna unui pustnic.
Cabana a rezistat; bărbatul e mort de mult.
Șobolanii se cuibăresc în grămada de lemne pentru foc,
o mulțime de sticluțe cu medicamente pe raft.
Când pustnicii mor
Își închid ochii. Nu-l mai aud
pe preot predicând
că există speranță acolo unde nu era urmă de speranță
Împiedecatul
Mortul-în-picioare,
o șansa de-a fi singur pentru o șansă de-a fi părăsit,
Totul se pierde sau se câștigă
Pustnicii nu știu niciodată că sunt morți până nu cade acoperișul.
James Galvin (născut în 1951) poet și prozator american, autor a șapte volume de poezie și a două romane. James Galvin s-a născut în Chicago, Illinois, și a crescut în Colorado. A fost cadru universitar al Universității de Stat Murray în Kentucky și al Universității de Stat Humboldt în California. Ulterior s-a alăturat facultății prestigiosului Atelier al scriitorilor din Iowa. Galvin a fost beneficiarul unor renumite burse oferite de către Fundația Ingram Merrill, Fundația Guggenheim, precum și National Endowment for the Arts.
James Galvin
Hermits
The more I see of people, the more I like my dog.
And this would be good country if a man could eat scenery.
The lake’s ice gives light back to the air,
Shadows back to water.
In wet years the land breathes out,
And a crop of limber pines jumps into the open
Like green pioneers.
In dry years
Beetles kill them with roadmaps
Under the skin.
The land breathes in.
The sun goes down,
And the whole sky cracks like rivermud in drought.
A few trees make it each time,
As if some tide carried them out, away from the others.
They say a tree that falls in timber
Goes down in good company:
Snow drifts in and it all goes soft.
They say a ghost is a ghost
That doesn’t know it’s dead yet.
Those limber pines die standing, lightning-struck, wind broke,
And enough good pitch
For a hermit’s winter.
The cabin stood; the man was long dead.
Packrats nested in the firewood,
And a crowd of medicine bottles held forth on the shelf.
When hermits die
They close their eyes. They never hear
The parson sermonize how somewhere
There is hope where no hope was.
Tanglefoot,
Dead-On-Your-Feet,
A chance to be alone for a chance to be abandoned,
Everything is lost or given.
Hermits never know they’re dead till the roof falls in.
