Orlando Figes – EUROPENII (2)

Capitolul 1

Europa în 1843

Spaţiul este distrus de căile ferate şi rămânem numai cu timpul […]. Acum puteţi călători la Orléans în patru ore şi jumătate şi nu durează mai mult nici să ajungeţi la Rouen. Imaginaţivă doar ce se va întâmpla când şinele către Belgia şi Germania vor fi finalizate şi conectate la aceste rute. Mă simt de parcă munţii şi pădurile din toate ţările ar înainta către Paris. Chiar şi acum, pot simţi mirosul teilor germani; brizanţii Mării Nordului mi se sparg la uşă.

Heinrich Heine, 1843

1

La ora 8, în seara de 3 noiembrie 1843, spectatorii din sala plină a Teatrului Bolşoi din Sankt‑Petersburg aşteptau entuziasmaţi să se ridice cortina. Lumea venise grămadă s‑o vadă pe marea soprană Pauline Viardot, care îşi făcea debutul în Rusia în rolul Rosinei din Bărbierul din Sevilla. În primele rânduri de la stal, aşezaţi în fotolii, stăteau cei mai înalţi demnitari ai Imperiului Rus, îmbrăcaţi toţi în frac, alături de soţiile şi fiicele lor, majoritatea în alb, culoarea sezonului; în spatele lor stăteau miniştri în ţinute de seară şi ofiţeri în uniformă. Nu mai era nici un loc liber, nici la bel‑étage, nici în vreuna dintre lojile private de la cele patru niveluri inferioare, unde nobilimea era la patru ace, cu diamantele sclipind în lumina lămpilor cu ulei ale candelabrului imens. Pe cele mai ieftine locuri de la al cincilea nivel, cel mai de sus, deasupra candelabrului, stăteau îngrămădiţi pe bănci, întinzându‑şi gâturile ca să vadă scena, studenţi, funcţionari şi melomani. Sala fremăta când întârziaţii şi‑au ocupat locurile şi a început uvertura. De mai multe săptămâni, în saloanele Sankt‑Petersburgului nu se vorbea decât de apariţia iminentă a celebrei soliste alături de Giovanni Rubini şi trupa sa de cântăreţi italieni. Presa a făcut atâta vâlvă, încât un ziar a încercat să fure startul publicând un articol despre primul spectacol al lui Viardot – cu tot cu descrieri ale aplauzelor frenetice – cu două zile înainte ca acesta să aibă loc.

Viardot‑García, aşa cum era cunoscută atunci, şoca pe toată lumea cu înfăţişarea ei. Cu gâtul său lung, ochii mari, bulbucaţi şi pleoapele grele, avea o înfăţişare exotic de ieşită din comun, unii ar spune chiar cabalină; dar zâmbetul ei graţios şi ochii căprui, sclipind de inteligenţă, şi însufleţirea expresiilor sale, care îi reflectau firea vioaie, îi făceau chipul interesant şi atrăgător. „Urâtă cu draci” – aşa a fost descrisă de ministrul rus de Externe, contele Karl Nesselrode, la debutul ei din Sankt‑Petersburg. Spiritualul poet Heinrich Heine considera că era atât de respingătoare, încât era „aproape frumoasă”.

Vocea ei era cheia prezenţei sale fascinante de pe scenă. Avea o forţă colosală, un ambitus şi o versatilitate extraordinare. Nu era o voce blândă sau cristalină – unii o considerau guturală –, dar avea o putere dramatică, o intensitate emoţională potrivite deopotrivă tragediei şi cântecelor ţigăneşti spaniole pe care le cânta adesea (Camille Saint‑Saëns o compara cu gustul „portocalelor amare”). Clara Schumann, care a auzit‑o cântând în august 1843 la Paris, spunea că „nu mai auzise niciodată o asemenea voce feminină”. Ruşii erau de acord. „Am ascultat mulţi solişti de prim rang, dar nici unul dintre ei nu ne‑a copleşit într‑un asemenea fel”, scria un critic despre acest prim spectacol de la Sankt‑Petersburg. „Ambitusul uimitor al vocii sale, virtuozitatea fără pereche, tonalitatea ei magică, argintată, acele pasaje pe care până şi urechea formată le urmărea cu greu – nu am mai auzit niciodată ceva asemănător.” După ce a căzut cortina, a fost chemată la rampă de nouă ori de publicul care a rămas în picioare în sala de teatru, fără să se îndrepte nimeni spre ieşire timp de o oră întreagă.

Un comentariu

  1. Nu știam că Teatrul Bolșoi era în St. Petersburg…sau e vorba de un bolșoi generic prezent în orice oraș rusesc ?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *