O poveste bulversantă

Într-o duminică de la sfârșitul lunii mai 2021 am deschis televizorul pe postul francez TV5 pentru emisiunea  Les Grandes Librairies,  animată de  François Busnel.  Au fost prezenți ca de obicei câțiva invitați, autori de cărți despre Paris, aceasta fiind tema discuțiilor din acea zi. Am aflat atunci o poveste despre literatură și despre cărți care m-a impresionat atât de profund, încât  m-am hotărât s-o scriu.

La emisiunea menționată, după câteva cuvinte ale fiecăruia din cei patru invitați, dintre care numai unul născut în Paris, animatorul a început prezentările cu cartea  Un Afgan à Paris  de Mahmud Nasimi, publicată recent la Edition du Palais.

Autorul, un tânăr care vorbea o franceză perfectă, a fost invitat să-și spună povestea. Pot afirma cu tărie că, din momentul în care acest tânăr afgan a început să vorbească, am ascultat tot ce a spus cu răsuflarea tăiată și cu o emoție pe care aș vrea, daca aș fi în stare, să o pot transmite cu intensitatea cu care am trăit-o.

Mahmud Nasini a plecat din țara lui natală în 2013, în plin război, părăsind tot: familia, prietenii, casa. Nu știa franceză. A ajuns întâi în Belgia, unde cineva l-a învățat numai conjugarea verbelor être și avoir. În 2017 a ajuns la Paris, unde nu avea unde dormi și nu știa limba. Ziua își căuta de lucru, iar seara dormea sub cerul liber. Disperarea și dezolarea îl acompaniau la fiecare pas.

Și, într-o zi, obosit, a ajuns întîmplător la poarta celebrului cimitir parizian  Père Lachaise,  locul unde se află mormintele celor mai importanți scriitori francezi. A intrat și a străbătut câteva din frumoasele alei ale cimitirului, neștiind absolut nimica despre persoanele înmormântate acolo. La un moment dat a văzut un mormânt pe care scria numele  Honoré de Balzac,  iar alături, pe un postament înalt, se afla impunătorul lui bust. Tânărul a crezut că era vorba de un militar, pentru că așa știa el, numai unor persoane militare importante li se ridică statui, dar pe urmă a aflat că Balzac era scriitor și că acolo erau mormintele mai multor scriitori. Și, cu toate că în copilărie a urât cărțile și caietele, a simțit nevoia să citească ce a scris acest  Balzac.  Încă nu știa foarte bine franceza, dar, după mărturisirea lui, a simțit că romanele lui Balzac îi vorbesc, îl ating. Apoi a văzut și mormântul lui Marcel Proust, a căutat cărțile lui, a început să citească și, cu toate că se pierdea în frazele lungi ale lui Proust și, până ajungea la sfârșitul lor, uita începutul, a continuat lectura, pentru că, spunea în emisiune, „l-a impresionat singurătatea lui Proust.”

Și așa, cu timpul, a început să citească din ce în ce mai mult, și-a perfecționat franceza și, îndemnat de noii prieteni, s-a apucat să-i citească și pe poeții francezi. I-au plăcut atât de mult, încât a învățat multe poezii pe de rost. Animatorul l-a întrebat ce poezie i-a plăcut cel mai mult din  Les Fleurs du Mal  de  Baudelaire  și Mahmud Nasimi a recitat una în întregime. Se simțea, din felul cum a spus-o, că poezia îi traversa întreaga ființă și că aproape se contopea cu versurile poetului.

A mărturisit că a avut tot timpul caiete pe care a copiat pasajele literare care l-au impresionat. Și, pentru că venise la emisiune cu vreo două asemenea caiete, le-a arătat tuturor. Erau frumos legate, ca niște jurnale intime, scrise ordonat, cu mici desene făcute de el.

A mai povestit că, atunci când a citit cartea uneia dintre invitatele la emisiune, a fost foarte impresionat de un fragment în care autoarea povestea cum ea a găsit odată, la mormântul lui Proust, o foicică de hârtie pe care scria  „Merci beaucoup, Marcel”  și se întreba dacă nu cumva bilețelul era scris chiar de el, pentru că, spunea, de multe ori a lăsat asemenea bilețele la mormântul lui Proust și nu numai.

În continuare, animatorul, care citise volumul recent apărut, l-a întrebat pe autor cum se face că în carte erau menționate anumite cuvinte care l-au atras în mod special. Și autorul a povestit că, atunci când era mic, pentru că nu-i plăcea de loc să citească, bunica lui l-a învățat să urmărească fiecare rând cu degetul, spunându-i că în acest fel s-ar putea ca unele cuvinte să-l atragă. Drept care el a rămas cu acest obicei și, când citește, urmărește cu degetul curgerea cuvintelor, iar când dă de un cuvânt cu care ființa lui rezonează puternic, îl notează și îl reține. A ținut, în carte, să menționeze câteva din aceste cuvinte, de care s-a atașat puternic.

În sfârșit, animatorul l-a întrebat de ce a scris povestea lui în franceză și nu în limba lui maternă,  limba dari,  ca să-i fie mai ușor. Iar el a răspuns cu tonul cel mai normal din lume că nu concepe nici să citească și nici să scrie în altă limbă decât în franceză, nu-l interesează nicio carte în limba dari pentru că „limba în care s-a născut ca cititor și, acum, ca scriitor, e franceza”.

Cartea recent apărută  Un Afgan à Paris  nu este încă tradusă în românește. Am ținut totuși să povestesc istoria nașterii ei, pentru că iată, dragostea pentru literatură poate veni oricând în viață, pe de o parte. Și pentru că, pe de alta, e copleșitoare forța cu care au comunicat mari scriitori și poeți, de dincolo de morminte, cu acest om venit de peste mări și țări.

 

Notă: articol apărut în forma inițială în revista Leviathan

2 Comentarii

  1. Impresionanta poveste. Felicitari,
    Dorel

  2. Impresionanta poveste !

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *