În vizită la nemuritori

Mi-e rușine să spun, dar până acum câteva zile n-am fost niciodată la acel muzeu în aer liber care e cunoscut sub numele de Bellu. Am motivele mele: confruntată cu moartea celor dragi de la o vârstă prea timpurie, mi se pare oarecum frivol să mergi pe la cimitirele din țară sau din străinătate și să te uiți (de sus) la morminte, ca la tablouri. Totuși, dintr-un impuls de tipul „acum ori niciodată”, într-o după-amiază târzie de sâmbătă, din octombrie, cu arbori în delir, vorba unui poet, am cumpărat două brațe de flori galbene și câteva garoafe și am intrat, puțin neliniștită, pe intrarea principală. Spre surpriza mea, doi paznici amabili (ea și el), văzându-mi, probabil, deruta, m-au întrebat ce m-ar interesa.

—Aleea scriitorilor, am spus ca novicele.

— Noi sau vechi?

— Aș începe cu cei vechi.

Am fost deci condusă și lămurită, în trecere. Mă bucur să spun că primul scriitor pomenit a fost Petre Ispirescu, iar al doilea Titu Maiorescu. Aproape că nu-mi mai trebuia altcineva, dar apoi, când am ajuns în zona fierbinte și aglomerată a istoriei literare, călăuza mea a rostit mai multe nume sonore și, cu o anume evlavie, Adrian Păunescu.

— Nu mă interesează deloc, am spus contrariată.

— Vă interesează sau nu, e aici! mi-a replicat ghida, apoi, după ce a mai rostit niște nume și i-am mulțumit, m-a lăsat cu gândurile mele.

Primul lucru care m-a izbit în cimitirul Bellu, a fost asaltul, evident de dată recentă, a unui prost gust care te lasă cu răsuflarea tăiată. Să spun că am multă înțelegere pentru kitschul de cimitir și-i înțeleg cauzele. Totuși postere în mărime naturală, color, cu fotografia celor morți, puse desupra crucilor, care nici nu se mai văd? Nu cine știe ce imagini plăcute, prietenoase, ci oameni cu burți atârnânde și haine țipătoare sau, culmea, o biată femeie de vreo 80 de ani, în furou (e drept, doar bust). Cum să nu ți se strângă inima? De ce să pui afișe tip reclamă, pe morminte? De asemenea, în locul crucilor tradiționale, Bellu și alte cimitire sunt invadate de plăci enorme de marmură neagră, cu inimi sau tot felul de găuri neplăcute la vedere decupate în cașcavalul pietrei. Cei care nu au bani pentru marmura sau imitația de marmură neagră găurită, pun inimi uriașe învelite în staniol argintiu, care, tot așa, acoperă crucea cu totul. Trec, cu discreție, peste inscripțiile și poezioarele de ici-de colo, pentru a ajunge la biblioteca de pământ a nemuritorilor, vizitată, din câte am văzut, de mulți tineri.

Un tricolor cu steag și stemă stă atârnat sub papionul de piatră din medalionul lui Eminescu. Oare era necesară sublinierea asta agresivă? Oare nu e el, mai mult decât național, un poet universal? Și, în genere, oare după moarte nu devenim cu toții, celebri sau anonimi, mai degrabă universali? Oricum, mormântul lui Eminescu e acoperit de flori, cu dezavantajul că jumătate sunt ofilite și nu toate florile se veștejesc frumos. Departe, oricum, de imaginea calmă din Mai am un singur dor, deși câteva versuri dintr-o variantă a poemului sunt scrise în piatră. Născut în anul morții lui Eminescu, în stânga, cum te uiți, mormântul, mult mai sobru, al lui Traian Săvulescu, pe care, datorită poziției, aproape că l-aș fi inclus la poeți (simboliști, tip Mihail Săulescu), deși mi-am amintit până la urmă că e biolog și botanist. Ca botanist, ar fi meritat plante cu rădăcină pe mormânt, dar nu avea decât vreo două buchete de banale flori tăiate.

Lângă el, Caragiale, cu căciulă pe medalion. Un singur vas cu flori. Asta mi s-a părut oarecum curios, pentru că actualitatea lui Caragiale e mai mare decât a lui Eminescu. Țineam minte de la regretatul profesor Ștefan Cazimir că are o inscripție complet nepotrivită și apocrifă pe piatra de mormânt și, citind-o acum, mi-am dat seama că autorul cărții I.L. Caragiale față cu kitschul avea dreptate: „Fii, să cultivați poporul, că un pom fără rădăcini nu poate trăi”. Mi-am pus și aici ofranda de flori galbene. În stânga lui Caragiale, Mihai Ralea, cu care dramaturgul are în comun doar faptul că a murit la Berlin, iar trupul i-a fost readus în țară. Totuși, accept că biografia lui Ralea e interesantă și mai complexă decât pare, iar traducerea din Salinger a fiicei lui, Catinca, e extraordinară.

Vizavi de Caragiale, un nume cu care aș fi sperat să nu mă întâlnesc, după ce l-am avut de studiat într-a XII-a și la facultate și după ce îi ataca odios pe cei din generația mea, după ce a plagiat și a lucrat cu „ghostwriters”, și anume Eugen Barbu. Nu e dreptate nici la cimitir.

În dreapta lui Eminescu, Sadoveanu, aproape fără flori, ceea ce poate arăta că nu mai e citit, apoi George Coșbuc cu soția și fiul care l-a precedat tragic în moarte. Pe piatra lui, strofe din gazelul Lupta vieții, ceea ce e paradoxal, dar, oricum, se poate accepta. Alături, mormântul lui G. Călinescu, cu cea mai mică piatră de mormânt din rând, fără medalion, fără inscripții. Recunosc că m-a durut că avea doar câteva fire de floare și am compensat cât am putut, cu ale mele. În dreapta lui, Zaharia Stancu, dublu ca înălțime și impunător, deși, spre deosebire de Călinescu, mare lucru nu mai înseamnă azi și e greu de crezut că va avea o posteritate animată. În fine, în capăt, din altă generație, singurul scriitor din acest rând pe care l-am cunoscut direct – îl socoteam cu toții cel mai talentat și mai ingenios prozator optzecist – Mircea Nedelciu. Nu departe, împreună, cum au fost toată viața, Lygia și Gellu Naum. Fără măcar o floare, prin hazardul obiectiv al naturii, mormântul lor arăta bine, de o dezordine elegantă.

Maiorescu nu avea flori, nici el, dar frunzele mici de diferite culori care-i acopereau mormântul, erau mai frumoase decât orice floare. Senin și distant, ca în timpul vieții. Inscripția arăta că e împreună cu părinții și cu fiica, Livia. Nici una dintre soții nu-i e alături. O întrebare m-a tulburat și m-a întristat: unde se află oare fiul său, Liviu, mort la numai 3 ani?

Mi-a trebuit apoi aproape o oră de rătăciri și multe căutări pe ecranul telefonului, ca să găsesc (ghid nu mai îndrăzneam să solicit), mormântul lui Ion Barbu, pentru care păstrasem ultimele fire de flori. Era alături de soția lui, Gerda, deși în timpul vieții își socotise și el, ca Don Giovanni, cele mille e trecuceriri. Am pus florile și am rostit în gând niște versuri din poemele lui, cum am făcut, de altminteri, la toți poeții pe la care am trecut, considerând că e cea mai bună rugăciune.

N-am de gând să descriu și alte locuri din cimitirul Bellu. Am constatat doar că, la fel ca la anumite solemnități unde dai de mulți scriitori, era un amestec care te obliga la diverse piruete.

M-am întors acasă cu sentimente amestecate. În biblioteca mea, scriitorii stau după alte criterii, dar, mai ales, indiferent în ce secol au scris, sunt cu toții vii.

Un comentariu

  1. Rodica Bretin says:

    „Scriitorii, indiferent in ce secol au scris, sunt cu totii vii.” Frumos spus si mai ales adevarat !

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *