Abecedar: PCR la centenar

a. Bună dimineaţa/ ziua/ seara, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor! – depinde de momentul când ajungeţi (sper) la această pagină.

PCR – acronimul din titlul acestui text (despre o carte excelentă; detalii imediat mai jos) – înseamnă, desigur, numai şi numai – în cazul de faţă – „Partidul Comunist Român”. Cartea despre care va fi vorba în cele ce urmează este despre una dintre marile „ciume” care s-au abătut asupra ţării noastre: comunismul (şi despre instituţia care a dirijat marile şi micile acţiuni ale unui „regim ilegitim şi criminal”, aşa cum, just, se menţionează în raportul prezidenţial care – în premieră în lume – condamnă, în România, comunismul).

ă. O picanterie: în epoca despre care e vorba şi în cartea aceasta, PCR mai însemna şi altceva. Şi anume: „Pile, Cunoştinţe şi Relaţii”. Poate că formula aceasta mai are viaţă şi astăzi, dar această temă e, în cel mai bun caz, materie primă pentru un cu totul alt text.

â. A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român – acesta este titlul cărţii căreia i-am tot dat târcoale în captatio benevolentiae de mai sus. Titlul cărţii e, desigur, unul publicistic (foarte bine!), dar, subtil, el trimite şi la ceva important – şi remarcabil analizat în mai multe lucrări şi de la noi în ultimii 10-15 ani. Şi anume, la dimensiunea mitologică a naraţiunii comuniste. La, dacă vreţi, basmul comunist.

b. A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român e o carte cu mai mulţi autori (voi detalia mai jos!) şi cu un singur editor: Adrian Cioroianu. Istoricul (craioven la origine, să nu uităm aceasta!) care, între altele, a mărturisit, în mai multe rânduri, că întâlnirea sa cu Lucian Boia a fost, în multe feluri, determinantă, decisivă.

c. Ei bine, nu am evocat relaţia Cioroianu – Boia la întâmplare imediat mai sus. Polisemantismul cărţii de faţă, diversitatea sa impresionantă, multi-etajarea acestui proiect editorial ţin de o direcţie cât se poate de sănătoasă a istoriografiei autohtone în care şi Lucian Boia, şi Adrian Cioroianu au numeroase performanţe. Una, anticipez puţin o idee, mai, vorba aceea, dezinhibată

d. 1921-2021 este indicaţia de ordin temporar din titlul complet al cărţii de faţă. Un centenar, aşadar. Dar un centenar cu o stafie, pentru că, oficial, PCR nu mai există din decembrie 1989.

e. O paranteză: Adrian Cioroianu a mai dat, tot în calitate de editor şi de dirijor, în 2018, la un secol de la momentul fondator al Marii Uniri, o carte despre un Centenar – o polimorfă şi foarte generoasă carte intitulată Un Centenar şi mai multe teme pentru acasăCe au învăţat şi ce nu au învăţat românii în ultimul secol de istorie. Ca şi volumul în discuţie în textul de faţă, şi cartea despre Centenarul Marii Uniri a apărut tot la editura Polirom.

f. Plus o altă paranteză, uşor picantă: altfel decât la noi, cu „mortul în viaţă”, cei din China marchează şi ei, la jumătatea acestui an, şi cu un fast strident, un secol de la înfiinţarea Partidului Comunist (Chinez, desigur). În România a fost doar puţin mai devreme decât în China: la noi – 8 mai 1921, la chinezi – 1 iulie 1921.

g. Şi o apreciere fundamentală: cred că A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român (1921-2021). Pentru o istorie dezinhibată a „viitorului luminos” este cea mai valoroasă lucrare apărută la noi până acum în acest an care marchează această, funestă, dar rotundă aniversare.

h. Să detaliez puţin: un secol de la naşterea PCR e, desigur, şi o oportunitate editorială. Una care, până puţin dincolo de jumătatea acestui an, nu cunoaşte o abundenţă ieşită din comun de titluri. Să notăm, totuşi, cu plus: Ceauşescu şi epoca sa, la Corint, de Lavinia Betea, şi Elena Ceauşescu sau Anatomia unei dictaturi de familia a lui Cosmin Popa, la Litera. Însă, una peste alta, până acum, mult prea puţine titluri la tema(tica) aceasta, în anul Centenarului PCR.

i. Ce fac, aşadar, în A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român (1921-2021). Pentru o istorie dezinhibată a „viitorului luminos” Cioroianu & echipa? Fundamental: „Autorii volumului de faţă au decis să se întoarcă spre începutul poveştii comunismului românesc”.

î. Care autori, ce echipă? E un echipaj de 6 plus 1. 7: Mihai Burcea, Cristina Diac, Corina Doboş, Dumitru Lăcătuşu, Elis Pleşa, Liviu Pleşa.

j. Ce, mai exact? Iată: „Vom vedea aici, împreună, ecourile unor ani în care simpatiile comuniste erau mai curînd un soi de exotism ideologic şi nimeni nu ar fi putut bănui atunci că exotismul va putea deveni vreodată normă şi dogmă”.

k. Şi mai precis: „Într-o vreme în care niciun spirit lucid nu ar fi putut paria pe victoria comunismului în România, într-un timp în care însuşi partidul ce purta acest nume era oficial interzis, totuşi unii cetăţeni ai acestei ţări au activat cu patimă şi entuziasm pentru victoria unor idei în care credeau cu încrîncenare şi chiar cu o doză bună de fanatism”.

l. Altfel spus: „Aşadar, miza cărţii este să prezinte pe baza arhivelor o parte din istoria şi biografiile, cît mai reale, ale comuniştilor români ce activau în perioada interbelică sau în primii ani ai războiului. Mai precis, ne-au interesat procesele lor – adică întîlnirile lor (nedorite) cu sistemul de justiţie românesc, în faţa căruia cu toţii erau pasibili de un păcat originar: a fi comunist în anii 1930 sau la începutul anilor 1940 însemna a fi un admirator al satrapului Stalin de la Kremlin”.

m. Revelaţia, una dintre relevaţii (poate, psihanalizabil, uitate astăzi) e aceasta – că „spre stupefacţia şi neplăcerea justiţiei româneşti – ca şi spre potenţiala noastră uimire dezagreabilă astăzi –, astfel de admiratori au existat în România”.

n. Sunt mai multe provocările – majore – pe care istoricul profesionist trebuie să le confrunte când discursul său se apleacă asupra problematicii comuniste. O „scanare” a acestor bruiaje face şi Adrian Cioroianu în prefaţa cărţii.

o. Apropo: o prefaţă care răstoarnă o perspectivă echivalentă unui loc comun extrem de puternic (o perspectivă demantelată, şi mai riguros, în chiar unul dintre eseurile cărţii). Titlul prefeţei profesorului Cioroianu (cu trimitere la numărul de plecare al comuniştilor din România): „Au fost mai mulţi de o mie. Sau despre ce înseamnă a privi şi cealaltă parte a baricadei”.

p. Scurtissim, despre provocări/ bruiaje: 1) epidemia de adjectivită („ceea ce ne interesează sunt doar întrebările de bază, dintotdeauna ale Istoriei: când?, cine?, cum?, cât şi de ce?”); 2) comercialitatea evidentă a subiectelor care au legătură cu istoria comunismului – o provocare pe care, firesc, autorii cărţii o iau ca pe un beneficiu de context; 3) excesul de clişee despre comunism; 4) un anume lăutărism al dezbaterilor, cu discuţii în care imprecizia termenilor pare să fie opţiunea favorită de discurs.

q. În altă ordine de idei, cartea de faţă e (şi) „o întoarcere spre începutul poveştii comunismului românesc” – o alegere care, cu beneficiul distanţei la purtător, poate aduce un plus semnificativ de înţelegere în raport cu o temă a cărei complexitate este evidentă şi uluitoare.

r. „Vom vedea aici ecourile unor ani în care simpatiile comuniste erau mai curând un soi de exotism ideologic şi nimeni nu ar fi putut bănui atunci că exotismul va deveni normă şi dogmă”.

s. Cu „privirea” orientată către origini (aici, încă o dată; originile PCR), rezultatele cercetărilor istorice vor prinde în plasa lor mult din recuzita unei credinţe întoarse pe dos (lectura aceasta despre comunism – ca religie întoarsă e cât se poate de legitimă) şi din profilul – public, cât s-a mai păstrat – al acelor credincioşi „ai cauzei” (comuniste).

ş. Cu precădere, notează Adrian Cioroianu, „ne-au interesat aici câţiva dintre comuniştii de dinainte de comunism, adică acei militanţi care şi-au consumat energia şi timpul pentru o cauză ce atunci părea improbabilă, dacă nu imposibilă”.

t. Să reţinem formula pentru care optează Cioroianu – comuniştii de dinainte de comunism. Şi să consemnăm şi corolarul acesteia, foarte provocator (şi ca exerciţiu de imaginaţie): „nu are rost să călcăm pe gheaţa subţire a istoriei contrafactuale, dar este foarte probabil că, dacă Germania nu ar fi atacat Uniunea Sovietică în 1941, partidul comunist nu ar fi ajuns niciodată la conducerea României (sau Poloniei, sau Ungariei ş.a.m.d.)”.

ţ. O galerie reprezentativă, aşadar, de personaje fondatoare ale comunismului românesc defilează în volumul de la Polirom. În ordinea intrării în scenariul cărţii de faţă: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Nicolae Ceauşescu (tânărul, rebelul şi ilegalistul), Vasile Luca, Petre Constantinescu-Iaşi, Petre Gheorghe, Scarlat Callimachi.

u. Dar şi, împreună cu marile naraţiuni care au în centrul lor personaje de top ale PCR de început, o ofertă tematistă, cu trei „decupaje” de mare miză şi pentru istoria PCR, şi pentru discursul istoric: i) despre voluntarii comunişti români în Brigăzile Internaţionale din războiul civil spaniol; ii) comuniştii români din Franţa, 1927-1945; iii) membri PCdR, simpatizanţi ai partidului şi utecişti originari din stânga Prutului.

v. Comunismul românesc (including declinările sale instituţionale – aici, istoria PCR, dar şi, spre exemplu, istoria Securităţii) este o temă cu multe provocări înca ne-dezamorsate. Lectura cărţii de faţă va oferi, o dată în plus, evidenţa unei asemenea perspective – că încă sunt multe de spus despre comunism, în mod aparte despre comunismul românesc; că a naviga printre locuri comune poate fi, pentru cineva înarmat cu rigoare şi cu experienţă, o opţiune care potenţează discursul.

w. Apropo de provocări: prezenţa acestora în A fost odată ca niciodată Partidul Comunist Român (1921-2021). Pentru o istorie dezinhibată a viitorului luminos” este numeroasă.

x. Pentru a exemplifica din scurt, dar şi pentru a da mai departe o super-provocare, iată cum sună una dintre acestea (formularea îi aparţine lui Adrian Cioroianu): „deseori auzim vorbindu-se în jurul nostru – în medii intelectuale – despre «România comunistă de până în 1989». În realitate, istoricii ştiu foarte bine că aceasta nu a existat niciodată! Comunismul era ţelul spre care societatea mergea, mânată din spate de partidul comunist. Regimul din România era comunist, desigur; partidul unic era şi el comunist; dar statul numit România nu a fost niciodată comunist, pentru că aceasta era doar miza supremă, scopul înalt, zarea luminoasă – care, din fericire, nu au fost atinse”.

y. Nu în ultimul rând: la 100 de ani de când a fost înfiinţat PCR (şi la mai bine de 3 decenii de la desfiinţarea acestuia), tema nostalgiei nu poate fi ocolită într-o carte serioasă. Nu e însă, apreciază editorul cărţii, o temă care să provoace o reală îngrijorare – „această nostalgie trimite în principal la tinereţea celor care rememorează acea perioadă, eventual la unele figuri ale conducerii de atunci (precum Nicolae Ceauşescu, să zicem) şi mai puţin la Partid ca atare”.

z. Bref: 100 de ani de la „naşterea” PCR e un moment rotund – nu o aniversare, nu o celebrare – marcat aşa cum se cuvine odată cu acest volum coordonat de Adrian Cioroianu. Cu o bună detaşare, cu mult şi sănătos spirit critic!

© 2007 Revista Ramuri

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *