21/26 Aprilie 1961: 60 de ani de la „Puciul Generalilor” (1)

Finalul unui vis iluzoriu: „Algeria Franceză”

Partea I

„În lumea actuală și în epoca în care trăim, Franța nu are niciun interes de a păstra în cuprinsul său teritorial și legal  Algeria ce alege un alt destin….Decolonizarea este în interesul nostru și, prin consecință, politica noastră”

   Charles de Gaulle

 

Acum 60 de ani (21/26 aprilie 1961) în Algeria s-a produs un eveniment dramatic, o raritate dacă nu o premieră în tot ceea ce a reprezentat și reprezintă tradiția militară și politică franceză: puciul unui grup de generali cu o carieră militară respectabilă (Raoul Salan, Maurice Challe, André Zeller și Edmond Jouhaud), acțiune menită a salvgarda „Algeria Franceză”. Este mult de discutat asupra acestui din urmă termen, însă definește intervalul de timp al anilor 1830 (începutul cuceririi Algeriei de către armata franceză), respectiv 1962 (1954-1962, războiul din Algeria încheiat cu Acordurile de la Évian și proclamarea noului stat suveran condus de GPRA/Guvern Provizoriu al Republicii Algeriene). Față de alte teritorii cuprinse în procesul de expansiune și competiție colonială între marile puteri europene (proces propriu îndeosebi secolului XIX) Algeria a avut o particularitate cu totul deosebită: a fost o așa-numită „colonie de peuplement” (după expresia istoricului Benjamin Stora), în care mai multe milioane de musulmani autohtoni au trăit alături de aproximativ un milion de „europeni” (în majoritate francezi, dar și italieni, maltezi, spanioli, maltezi etc.), cifrele fiind aferente primei jumătăți de secol XX. Astfel, în mod firesc, decolonizarea ca fenomen postbelic general, aspirația legitimă a majorității algerienilor (musulmani autohtoni) către suveranitate, toate acestea au îmbrăcat o formă uneori traumatică, dramatică, datorită prezenței demografice destul de însemnate în acest areal a „europenilor” ce vor rămâne cunoscuți în istorie drept „les pieds-noirs”. 

Înainte de a trata subiectul principal al acestui articol (puciul din 21/26 aprilie 1961) voi trece în revistă câteva aspecte pe care le consider relevante în încercarea de a creiona  climatul politic al acelor timpuri. Franța Republicii a IV-a (regim politic postbelic, 1946-1958) s-a caracterizat printr-o instabilitate politică accentuată (și cronică aș adăuga), simbolizată de numeroase guverne cu un sprijin politic fragil. Și îndeosebi această din urmă fragilitate a generat iritarea și frustrarea militarilor francezi din Algeria ca și a populației „europene” din acest spațiu atât datorită izbucnirii războiului (principalul actor politic a fost FLN/Frontul pentru Eliberare Națională alături de aripa sa militară denumită ALN/Armata de Eliberare Națională; o primă escaladare a conflictului a început printr-o serie de atentate și acțiuni armate la 1 noiembrie 1954), cât și atitudinii lipsite de tărie și voință reală a autorităților din Franța metropolitană. Deși pe de o parte oamenii politici ai Republicii a IV-a au avut declarații publice prin care și-au reafirmat adeziunea la „Algeria Franceză” (de exemplu ministrul de interne și ulterior ministrul de justiție François Mitterrand a rostit limpede, în 1954, că „Algeria este Franța”), pe de altă parte instabilitatea politică și instituțională nu avea cum să nu aibă repercusiuni asupra mediului politic, militar și civil de inspirație franceză din Algeria. În paralel s-a conturat ideea revenirii la putere a generalului Charles de Gaulle, retras din viața politică (după mandatul de președinte al Consiliului de Miniștri, exercitat în perioada 1945-1946, acesta a demisionat dezavuând public așa-numitul „regim al partidelor” lipsit de capacitatea de a conduce țara) și văzut, la finalul deceniului șase al secolului XX, drept cel ce, prin statură, prestanță, merite istorice incontestabile (a nu se uita „Apelul” său din 18 iunie 1940) și formație militară poate redresa Franța și rezolva problema algeriană. În acest sens trebuie înțeleasă constituirea unui „Comitet de Salvare Publică” la Alger (format ca urmare a anunțului președintelui francez René Coty prin care Pierre Pfimlin urma să fie desemnat ca prim ministru, iar acesta din urmă nu a inspirat încrederea susținătorilor „Algeriei Franceze”) și apelul de asemenea public exprimat în același oraș la 15 mai 1958 de comandantul trupelor din Algeria, generalul Raoul Salan, „cel mai decorat militar al Franței”: „Trăiască Franța, trăiască Algeria Franceză, trăiască generalul de Gaulle!”. Acesta a fost climatul ce a determinat sau impus unica soluție: nominalizarea ca prim ministru (inițial) a generalului Charles de Gaulle. Merită reținute, în context, afirmațiile lui René Coty (ultimul șef de stat al Franței Republicii a IV-a) potrivit cărora acesta a apelat la „cel mai ilustru dintre francezi”. Mai târziu, odată cu alegerea lui Charles de Gaulle ca președinte al Franței, același René Coty va spune că „astăzi primul dintre francezi devine primul din Franța”. 

Parcursul următorilor ani ne-a relevat retrospectiv diferența între omul politic propriu-zis și omul de Stat ce își asumă până la capăt o decizie foarte dificilă. Președintele de Gaulle înțelesese deja de mai mult timp că o soluție militară pentru rezolvarea tensiunilor din Algeria și acțiunilor armate ale FLN, în mod exclusiv, nu mai este de actualitate. Climatul politic mondial postbelic a fost unul cu totul defavorabil menținerii statutului de colonie al oricărui teritoriu. Deja Franța pierduse Indochina (emblematică rămâne înfrângerea de la Dien-Bien-Phu din 1954), criza Suezului (1956) avea de asemenea să semnifice eșecul intervenției anglo-franceze respectiv a manierei de rezolvare a diferendelor de peste Mări, fie și acestea pentru resurse sau teritorii, toate cele enunțate au fortificat conduita clară a generalului de Gaulle și anume renunțarea la Algeria. Desigur, a fost o decizie foarte grea. La Alger a fost primul guvern al „Franței Libere” (3 iunie 1943, crearea „CFLN”/„Comitetul Francez al Eliberării Naționale”) din anii celui de al doilea război mondial; din acest spațiu a plecat eliberarea Franței metropolitane desăvârșită de 25 august 1944 și „Parisul martirizat dar Parisul eliberat” (după cum s-a exprimat public chiar în acele momente istorice generalul de Gaulle); a fost necesară gestionarea, din punct de vedere logistic dar mai ales emoțional, a procesului de repatriere a populației „europene” aproape în totalitatea sa etc. S-au adăugat inclusiv, element foarte important, moralul armatei și capacitatea societății de a absorbi o nouă traumă. Hotărârea președintelui de Gaulle a generat până târziu controverse, adversități, acuzații de trădare. Mai presus de toate însă cred că decizia a fost una corectă. Franța nu mai era în măsură să păstreze Algeria. De altfel, încă din 1956, de Gaulle i-a mărturisit lui Maurice Clavel (conform Nouschi, André. «De Gaulle et la fin de la guerre d’Algérie», Guerres mondiales et conflits contemporains, vol. 251, no. 3, 2013, pg.164) următoarele: „Ei bine! Am să vă spun ceva, Algeria va fi independentă! Este în natura lucrurilor, a istoriei, a geografiei și chiar a sentimentelor, dacă eu cred cu adevărat în dreptul popoarelor de a dispune de ele însele”. De asemenea, într-o întâlnire cu fiul sultanului Marocului, respectiv cu ministrul afacerilor externe Christian Pineau, desfășurată în același an, Charles de Gaulle a afirmat că „Algeria va fi independentă, fie că vrem sau nu. Tipii din FLN, ei ce vor? Să le spunem că Algeria are vocația independenței? Eu o afirm. Totul este de a ști cum. Acest fapt este înscris în istorie…Totul depinde de modalitate”. Mai târziu, la 14 iunie 1960, într-un discurs adresat națiunii, președintele de Gaulle va fi și mai explicit menționând deschis: „Este absolut firesc să resimțim nostalgia a ceea ce a fost Imperiul, așa cum putem regreta înduioșătoarele timpuri ale lămpilor cu ulei, frumusețea navelor cu pânze, atracția față de echipajele de marină. Însă nu există politică realizată în afara realității” (https://fresques.ina.fr/independances/fiche-media/Indepe00125/discours-du-14-juin-1960-du-general-de-gaulle-sur-l-evolution-vers-l-independance-des-tom.html, accesat la 30 august 2021). Mult mai târziu, într-un dialog cu jurnalistul Andre Passeron (1966), Charles de Gaulle va recunoaște: „Imaginați-vă că în 1958, când am revenit la putere și m-am dus la Alger, aș fi spus că algerienii trebuie să aibă propriul lor guvern; în minutul următor de Gaulle ar fi încetat să existe. A trebuit să fiu precaut, să fac pași progresivi și, astfel, am ajuns aici”.  

Preliminariile puciului din 21/25 aprilie 1961 au fost marcate de apariția, creionarea și definitivarea unui dezacord profund între viziunea lui Charles de Gaulle privind problema algeriană (soluție politică negociată și nu militară), respectiv a unei părți a militarilor și mediilor civile europene din Algeria (păstrarea „Algeriei Franceze”, un aspect ne-negociabil). Revenirea la putere a generalului a însemnat o progresivă schimbare de direcție (publică și asumată!) în privința acestei chestiuni. Materialul intitulat „Le Putsch des generaux, 21-26 avril 1961” (disponibil la adresa http://archives.ecpad.fr/wpcontent/uploads/2011/03/putsch_g%C3%A9n%C3%A9raux.pdf) trece în revistă principalele repere ale acestei rupturi simbolizate de o abordare graduală a subiectului de către generalul de Gaulle. Readuc în atenție un fapt deosebit de semnificativ: asumarea publică a poziției sale și, la momentul oportun, recurgerea la consultarea populară (referendum) menită a legitima fundamental demersul politic. Astfel, încă din 16 septembrie 1959, Charles de Gaulle a vorbit despre „dreptul algerienilor la autodeterminare”, iar acest aspect a contribuit la fenomenul denumit „săptămâna baricadelor” (Alger, 24 ianuarie-1 februarie 1960), manieră de protest a populației „europene” din oraș (grupată în special în cartierul Bab el Oued, dar nu numai) ce s-a bucurat de pasivitatea dacă nu de sprijinul unei părți a forțelor de ordine. „Săptămâna baricadelor” a fost un prim fenomen palpabil al radicalizării partizanilor „Algeriei Franceze” și a rezervei crescânde a acestora vis à vis de politica generalului de Gaulle, înțelegând aici manifestanții dar și o parte a armatei. Dialogul între colonelul Antoine Argoud și prim ministrul Michel Debré a fost unul elocvent: „Nu se pune problema de a trage, nu se poate executa foc împotriva unor francezi ce strigă Trăiască Algeria Franceză….Trebuie retractată autodeterminarea, trebuie revenit asupra acesteia. Dacă generalul de Gaulle refuză, va trebui ca generalul Challe să încerce el însuși să preia această problemă. Dacă și dânsul refuză, domnule prim ministru, în acel moment problema va fi preluată de ofițeri, oricare ar fi numele lor”. Cu mai mult de un an înainte, devenise astfel evidentă ostilitatea și diferența ireconciliabilă de opinie între cele două tabere. 

Luările de poziție ale președintelui de Gaulle au fost succesive și subsumate aceluiași deziderat, cel al desprinderii, al decuplării Franței din această chestiune cu potențial poate incalculabil în termeni de funcționare a statului (4 iunie 1958 și acel celebru „V-am înțeles! Văd drumul pe care l-ați ales în Algeria, cel al reînnoirii și fraternității!”; 5 martie 1960: „Algeria algeriană atașată Franței”; 5 septembrie 1960: „Algeria algeriană este pe drum”; 4 noiembrie 1960: „Republica algeriană nu a existat niciodată dar va exista într-o bună zi” etc.). Anterior dar oarecum în paralel, la 8 februarie 1958 aviația franceză a bombardat o localitate din Tunisia (Sakiet Sidi-Youcef), locație în care, ce-i drept, s-a aflat o bază a luptătorilor FLN. Din păcate, această operațiune a internaționalizat războiul, a determinat căderea guvernului condus de premierul Félix Gaillard, iar, după cum am menționat mai sus, a creat premisele unui „Dien Bien Phu diplomatic”, odată cu nominalizarea noului premier, Pierre Pfimlin (conform Guy Pervillé “La France n’avait pas perdu la guerre” în volumul coordonat de Charles-Robert Ageron, “L’Algérie des Français”). Pentru susținătorii „Algeriei Franceze” venirea lui de Gaulle a fost o speranță privind păstrarea teritoriului sau măcar (după cum scrie același autor, Guy Pervillé) integrarea sa într-o formă de tip „Commonwealth francez”. Poziția acestora a fost încurajată și de acțiunea în teren a armatei franceze (divizia X de parașutiști condusă de generalul Massu a câștigat așa-numita „bătălie a Algerului”, ianuarie – octombrie 1957, prin care capitala a fost pacificată, fiind lichidate zonele controlate de FLN), în acest context producându-se și o firească, până la urmă, frustrare la nivelul decidenților militari. Politicul a anulat victoria armatei și sacrificiile de pe câmpul de luptă. Președintele, pentru care soluția militară nu a fost o opțiune exclusivă, iar în acest sens armata trebuia să urmeze decizia politică și nu să o impună, a avertizat încă din iunie 1958 că orice tentativă de insubordonare va genera o slăbire a poziției guvernamentale pe terenul negocierilor cu liderii algerieni promotori ai independenței și membri ai GPRA: „Spuneți limpede camarazilor voștri că, dacă nu se supun ordinelor, dacă pun presiune asupra mea și se opun negocierilor, de fiecare dată voi fi obligat să joc o carte mai slabă decât precedenta”.  

Ostilitatea a crescut și s-a adâncit odată cu deciziile șefului statului privind comandanții armatei din Algeria. Astfel, cu toate succesele militare ale generalului Maurice Challe (așa-numitul „plan Challe”) asupra FLN, acesta a fost înlocuit și mutat în funcția de comandant al sectorului „Europa Centrală” din cadrul NATO, calitate din care a demisionat în decembrie 1960. În același timp, generalul Raoul Salan, delegat general al Guvernului francez la Alger, comandant al forțelor franceze din Algeria și ulterior guvernator militar de Paris (5 februarie 1959), a fost trecut în rezervă la 10 iunie 1960. Frustrarea unora dintre decidenții militari a fost considerabilă și amplificată atât de fidelitatea față de populația „europeană” din Algeria, respectiv de musulmanii aliați (aceștia, ca auxiliari atașați unităților militare franceze din Algeria, au purtat numele de harkis), cât și de faptul că, pentru mulți ani, armata a fost singura putere stabilă, reală și generatoare de securitate și ordine pentru tot ceea ce a însemnat francez algerian. Așa se explică, după cum vom vedea ulterior, adeziunea foarte mare a acestora la ceea ce a rămas cunoscut în istorie drept „puciul generalilor”. Punctul culminant a fost cel generat de conferința de presă a președintelui de Gaulle din 11 aprilie 1961: „În lumea actuală și în epoca în care ne situăm, Franța nu are niciun interes să mențină în legile și dependența sa Algeria ce alege un alt destin…..Decolonizarea este în interesul nostru și prin consecință politica noastră” (Pierre Calvas, « Les généraux de l’OAS à la prison de Tulle : réalités et rumeurs », Criminocorpus [En ligne], Justice et détention politique, Répressions politiques en situation de guerre, mis en ligne le 25 mai 2012, consulté le 30 août 2021. URL : http://journals.openedition.org/criminocorpus/1777, accesat la 30 august 2021).  

Cuvintele de mai sus au afirmat once for all o poziție de acum tranșantă față de ipoteza cu mari șanse de reușită a unei Algerii independente. Alegerea președintelui de Gaulle a fost fundamentată în urma a trei opțiuni relevate în discursul din 16 septembrie 1959: (https://www.charles-de-gaulle.org/wp-content/uploads/2017/03/Discours-de-lautodetermination-de-lAlgerie.pdf).  Secesiunea Algeriei față de Franța, integrarea completă în metropolă cu „o singură țară de la Dunkerque la Tamanrasset”, respectiv „Algeria guvernată de algerieni în strânsă legătură cu Franța”. Ideile respective au fost prezentate națiunii în discursuri radio-televizate și aici îmi îngădui să remarc că de Gaulle a fost printre cei, cu siguranță nu foarte mulți la acel moment, care au apreciat la justa sa măsură impactul și ponderea mijloacelor mass-media în cuantumul total al reușitei demersului politic. Charles de Gaulle a și menționat acest aspect în volumul autobiografic „Memoriile speranței”: „Iată cum combinația dintre microfon și ecran mi se oferă în momentul însuși în care această inovație își începe ascensiunea fulgerătoare” (conform Eve Bonnivard, in https://fresques.ina.fr/independances/fiche-media/Indepe00232/allocution-du-general-de-gaulle-du-16-septembre-1959-en-faveur-de-l-autodetermination.html, accesat la data de 31 august 2021). 

Revenind la opțiunile sale privind Algeria, spicuiesc din ideile privind secesiunea în care este evidentă importanța strategică a resurselor de hidrocarburi („unii întrevăd aici independența. Atunci Franța ar părăsi algerienii ce și-au manifestat voința de a se separa. Se vor organiza în teritoriul pe care-l locuiesc, cu resursele de care dispun și guvernul pe care-l doresc….Demonul trebuie să fie exorcizat de algerienii înșiși….se înțelege de la sine că algerienii de orice origine ce doresc să rămână francezi vor rămâne; că Franța va realiza, dacă va fi necesar, regruparea și găzduirea lor; că vor fi date toate dispozițiile pentru ca exploatarea, transportul și tranzitul petrolului saharian, operă a Franței și care interesează tot Occidentul, să fie asigurate, orice s-ar întâmpla, prin orice mijloace”); integrarea completă în metropolă denumită „francizare” („algerienii pot accede la toate funcțiile politice, administrative, judiciare, la toate serviciile publice, să beneficieze de tratamente, asigurări sociale, retribuție, instrucție, formare profesională….să trăiască la același nivel precum ceilalți cetățeni, parte integrantă a poporului francez ce s-ar întinde efectiv de la Dunkerque la Tamanrasset”) sau guvernarea „în strânsă uniune cu Franța” („guvernarea Algeriei cu algerieni, cu ajutorul Franței și în strânsă uniune cu aceasta în economie, învățământ, apărare, relații externe. În acest caz ar trebui ca regimul intern al Algeriei să fie unul federal”). Aceeași alocuțiune a fost marcată și de următoarele mesaje-cheie, cu aceeași țintă: Algeria (conform https://www.lemonde.fr/archives/article/2013/04/02/quand-de-gaulle-a-lache-l-algerie_3152199_1819218.html): „În fața Franței rămâne o problema dificilă și sângerândă: cea a Algeriei. Trebuie să o rezolvăm. Nu o vom rezolva cu siguranță aruncând unul asupra celuilalt sloganuri sterile și simpliste ale unora și altora….O vom rezolva ca o mare națiune și prin singura cale ce funcționează, vreau să spun prin libera alegere pe care algerienii înșiși vor dori să o facă asupra viitorului lor…Consider necesar ca recursul la autodeterminare să fie proclamat încă de astăzi”. 

Închei această primă parte prin prezentarea unuia dintre cei patru înalți ofițeri ce au luat inițiativa organizării puciului generalilor. Există, dacă nu nedreptăți, atunci paradoxuri istorice ce întregesc, în acest caz cel puțin și sub o altă formă, viața și cariera militară remarcabilă a unei figuri de talia lui Raoul Salan, după cum am mai menționat „cel mai decorat militar al Franței”. Simpla parcurgere a câtorva dintre reperele sale profesionale (născut la Rocquecourbe în 1899 – biografia extinsă la adresa http://www.roquecourbe.fr/fr/les-personnalites-de-la-commune/raoul-salan_88.html, accesat la 31 august 2021 – moare la Paris în 1984) este de ajuns pentru reliefarea personalității unui militar încercat, de o incontestabilă competență și experiență. Participant la primul război mondial (Verdun), citat prin Ordin de Zi (29 decembrie 1918), absolvent al Școlii Militare de la Saint-Cyr, cu misiuni în Maroc, Germania (Landau), Siria; decorat cu Legiunea de Onoare (1921), luptă pe Somme în 1940; misiuni în Africa Occidentală Franceză și Corsica (1944); general de brigadă (1944), comandant al forțelor franceze din Indochina de Nord (1952), comandant Inter-Arme în Algeria (1956), delegat general al Guvernului la Alger și comandant “en chef” al armatei franceze din Algeria, guvernator militar al Parisului (1959), trece în rezervă la 10 iunie 1060. I s-a interzis (11 septembrie 1960) să se întoarcă în Algeria și, aproape imediat, pleacă în Spania de unde, în zilele puciului, va reveni la Alger. Atât rândurile de mai sus, cât și cele scrise de Raoul Salan în lucrarea „Mémoires. Fin d’un Empire”/„Memorii. Sfârșitul unui Imperiu” sunt, cred, elocvente în ceea ce înseamnă magnitudinea frustrării, neîmplinirii, abandonului, resimțite în egală măsură de unii dintre militarii confruntați cu decizia politică, indiferent de justețea acesteia: „Dedic această carte tuturor celor ce au murit degeaba, ale căror trupuri au rămas în orezării, în junglă, în pădurile Indochinei și pe care numai familiile și vechii camarazi de luptă nu-i uită și continuă să-i plângă”. Și, citind această frază, chiar dacă se referă mai degrabă la Dien-Bien-Phu, suntem totuși în măsură a anticipa acțiunea denumită „puciul generalilor” (21/26 aprilie 1961) ale cărei inițieri, desfășurări și final vor fi tratate în partea a doua a acestui studiu.  

   

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *