Note pentru un jurnal al despărţirii ( 93)

Ce straniu este acest echilibru pe care singurătatea îndurerată îl naşte în viaţa mea, ce straniu este acest balans între zi şi noapte, ce straniu acest culoar ce mă absoarbe, îndepărtându-mă de cei din jurul meu, ce straniu este acest chip, care pare al meu şi care mă interpelează, nocturn, din visul visat cu intensitate de supernovă.

Adeseori, la trezie, după ce sunt expulzat din cuptorul meu oniric, după ce reajung la suprafaţa zilei după adâncirea intensă în undele magnetice şi translucide ale visului, îmi stăruie pe buze, ca o sare marină, conversaţiile pe care le port cu duhul tău, cel care se rupe în mii de fragmente lunare, ca o coadă de cometă: dimineaţa este asemeni camerei de decompresie în care scafandrul este ţinut, înainte ca făptura lui să fie smulsă oceanului, treptat şi înspumat.

Nu îmi notez visele, ( nu am răbdarea de entomolog vizionar a unui Nabokov), dar la trezie sunt înfăşurat în ele ca în coconul fosforescent al unei întinderi ce nu are capăt: paginile pe care le scriu nu sunt decât ecoul, îndepărtat şi muzical, al paşilor care răsună pe dalele celeilalte lumi, la fel cum conversaţiile care îmi răsună în minte nu sunt decât prelungirea, disperată şi tandră, a glasurilor noastre, unite şi inseparabile.

Devitalizat şi singur, întors spre acest jurnal în care mă închid ca într-o criptă ce se zideşte din cuvinte, spre a fi terminată în clipa morţii mele, îmi îmaginez propriul sfârşit ca pe coborârea către străfunduri a lui Martin Eden: departe, tot mai departe, lăsând în urmă tot ceea ce lumea omenească aduce către mine, abandonat doar voinţei de despărţire, cu ochii larg deschişi , spre a contempla meandrele lichide care mă înghit, vis ce visează un vis, fiinţă ce se dezbară de carne şi de durată, spre a trece în nefiiinţa ce nu cunoaşte timp, scafandrul care, în supremul moment al alegerii sale, înlătură cea din urmă legătură cu cei de deasupra, devenind una cu tăcerea care îl copleşeşte, majestuoasă şi sumbră.

Şi poate că această intensitate a viselor, intensitate care nu are nimic în comun cu ritmul vieţii, ci seamănă, în insuportabila ei limpezime accelerată, cu un videoclip în care viaţa întreagă se concentrează, ca într-un atom incandescent, este semnul că existenţa pe care o consemnează jurnalul despărţirii duce, inevitabil şi implacabil, către pragul dincolo de care materia nopţii va fi înghiţit substanţa zilei, către pragul dincolo de care întoarcerea nu mai înseamnă nimic, decât poate amintirea unei muzici care a răsunat, cândva, către treapta ce dăruieşte presimţirea visului în care visătorul se pierde, ca într-un labirint.

Şi poate că această intensitate a viselor,una ce creşte cu fiecare zi, asemeni unui flux ce nu mai cunoaşte retractilitatea refluxului, este mâna pe care tu mi-o întinzi, trecând prin zidurile de cuvinte şi de imagini ale zilei, pemtru a face să ajungă la mine energia dragostei, asemeni razei ce izbeşte în nori, cu puterea unei lame de cuţit, spre a despica firmamentul.

Educate de visele în care ne cufundăm, privirile noastre se unesc, atrase de acelaşi punct al orizontului: disciplina reveriei anulează distanţa şi întregeşte peisajele, încredinţând ochilor noştri bucuria pe care o credeam pierdută. De pe ţărm, îţi contemplu mişcarea şi , visând, aleg să rămân în acest vis care este una cu sfârşitul căutărilor mele. Frica morţii se duce, alungată de zâmbete şi de atingeri complice. Paşii se scriu pe nisip, în sincronia iubirii. Şi , visând, ştiu că visul durează, spre a creşte asemeni unui soare ce nu mai apune niciodată.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *