Note pentru un jurnal al despărţiri ( 92)

De ce am ales, împreună, mişcătoarea disciplină a fragmentelor adunate în textul acestui jurnal? De ce am ales, împreună, gramatica muzicală a amintirilor, abandonând rigoarea cronologiei, spre a ne lăsa în voia unei unduiri ce pare că nu are sfârşit? De ce veştmintele în care ne îmbrăcăm, ca în costumele unor actori de pe o scenă visătoare, sunt saturate de dorul ce filtrează lumina, aducând cu sine, treptat, ora de amurg?

Poate pentru că acel roman pe care am visat, cândva, să îl scriu, acel roman în căutarea căruia am fost, atâta vreme, este însuşi acest text: un roman în care personajele evită, graţios, monologurile locvace şi se înscriu în adâncul de tăcere. Un roman în care fragilul oraş de provincie este redeşteptat la viaţă, ca prin miracolul unei invocaţii. Un roman în care suferinţa ta şi a celor de dinaintea ta nu este rostită cu cuvinte de granit, ci şoptită, discret, ca un poem în care toate aşteptările ce nu s-au împlinit se adună, an după an. Un roman în care bunicii se ivesc, de dincolo de prag, ca nişte fantasme învăluite în aroma dimineţilor în care tu priveai, din holul casei, răsăritul unui soare improbabil. Un roman în care bunicii se întorc pe firul de timp, spre evul în care cercul militar le adăpostea serile, ca într-un edificiu al miracolului . Un roman în care bunicii pot surâde astfel cum eu nu i-am văzut, niciodată, surâzând, căci ei sunt parte a unui timp ce nu cunoaşte, încă, jalea. Un roman în care grădinile şi casele pe lângă care am trecut sunt vii şi scânteiază cu acea lumină intensă cu care doar visul ne poate întâmpina, în vastele sale domenii. Un roman în care fericirea se scrie ca o dedicaţie pe o pagină de carte: un stilou, cerneala albastră şi mâinile tremurătoare ce presimt dragostea ivită, ca un mugur. Un roman în care suntem, amândoi, umbre mişcate de un vânt al amiezii: te privesc şi mi se pare că totul a încremenit, ca o fotografie dintr-un album.

Acesta este romanul ce a crescut din dragostea noastră, ca un rod al crepusculului. Este acesta un roman stângace şi nostalgic, un roman desuet, un roman pe care snobii acrobaţiilor estetizante îl vor judeca aspru, ca pe o litanie epigonică, un roman în care timpul are acea lentoare cehoviană ce descurajează şi irită pe cei grăbiţi şi orbi, un roman în care unica formă de imaginaţie este dorul, un roman care trece prag de timp şi de fraze, un roman în care cuvintele se despovărează şi devin ca nişte nori, un roman în care educaţia îndrăgostirii este un drum al camaraderiei stenice, un roman pe a cărui copertă nu se mai află numele meu, ci numele noastre îngemănate, ca semn al fiinţei ce suntem, acum.

Şi nici un alt text nu ar fi putut să îl înlocuiască pe acesta, pentru că aceasta este dicţiunea pe care propria noastră nostalgie ne-a dictat-o, ca parte din convocarea nocturnă. Şi nici un alt text nu s-ar fi putut naşte din noi, căci în el se află glasul ce reuneşte atâtea glasuri pierdute pe culoarele memoriei noastre: vocile oraşului provincial, vocile caselor ce cresc în noapte, vocile liceelor în care te-ai zidit tu însăţi, vocile ţărmurilor pe care am poposit, vocile despărţirii şi ale regăsirii.

De ce am ales, împreună, această ordine fluidă a fragmentelor ce curg, curg, asemeni unei succesiuni de valuri? Poate pentru a îngădui dimineţii ce urmează viselor noastre să-şi taie din materia frazelor aspre o cale a ei, ca un drum către larg. Poate spre a îngădui limbii noastre, amuţite de durerea atroce, să regăsească calea către lumina ce părea pierdută. Poate pentru a îngădui timpului care ne-a fost dat să se topească în notaţiile ce urcă din adânc, ca nişte nervuri marine, semne de dincolo de moarte.

Acesta este romanul nostru,singurul în care mai putem fi regăsiţi, la fel cum cauţi în amiaza de toamnă ecourile verii care a fost. Acesta este romanul nostru, fluid, mişcător, nedisciplinat şi marin. Acesta este romanul nostru, iscat din cuvintele simple ale unei iubiri care nu poate trece şi nu poate muri. Şi nici jalea şi nici trecerea nu îl pot întuneca, căci singurul cer pe care ochii noştri îl contemplă este cerul ce, dincolo de zile şi de nopţi, a atins seninătatea înlăcrimată a revederii din urmă: casa de cuvinte ne primeşte, maternă şi înspumată.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *