Alfabet: Statui care vorbesc

a.Trei sunt cărțile pe care le avem în românește, până acum, de la Keith Lowe, unul dintre cei mai buni specialiști din lume în istoria celui de-al Doilea Război Mondial. ”Continentul barbar” – cartea sa de debut în limba română – i-a fost tradusă în 2019, la editura Litera. A urmat, la Polirom, excelenta ”Frica și libertatea. Cum ne-a schimbat viețile al Doilea Război Mondial – în 2020.

ă.Anul acesta, și foarte aproape de ediția originară, tot la Polirom (și tot în seria ”Historia” – nava-amiral a colecțiilor de istorie de pe piața editorială de la noi), un alt titlu, foarte incitant și el: ”Prizonierii istoriei”.

â.Cartea are, la rândul ei, un subtitlu – iar enunțul pe care ni-l propune cu această ocazie dă seama de tărietura, de unghiul din care alege K. Lowe să citească istoria (oarecum) recentă: ”Ce ne spun monumentele celui de-al Doilea Război Mondial despre istoria noastră și despre noi înșine”.

b.O întâmplare – care nu e singulară în istorie și nici măcar în istoria recentă – a făcut ca această carte a lui Keith Lowe să fie publicată la foarte puțin timp după demonstrațiile de isterie colectivă din mai multe state – dar, în principal, din Statele Unite – în urma cărora au fost dărâmate sau serios avariate și agresate foarte multe statui, unele dintre acestea care părea de neatins până atunci.

c.”Întreaga lume era măturată de un val de iconoclasm”, notează Lowe. Și tot el: ”am urmărit toate aceste evenimente fascinat, dar și cu o anumită neîncredere”.

d.Fascinanție, pentru că, argumentele în acest sens se adună într-o progresie evidentă, se întâmplă ceva seminficativ cu modul în care se (re)așează memoria publică: statuile, ”în ultimii câțiva ani obiecte altădată aproape invizibile au intrat brusc în centrul atenției. Se pare că asistăm la o transformare importantă”.

e.O anumită neîncredere, ceea ce presupune și o perspectivă oarecum ”de la distanță”, pentru că – din nou, dar din alt unghi, despre mecanismul atât de subtil în care se face și se des-face memoria publică: ”monumentele ne reflectă valorile și fiecare societate se amăgește că valorile sale sunt eterne: acesta este motivul pentru care ni le cioplim în piatră și le așezăm pe un piedestal. Dar, când lumea se transformă, monumentele noastre – și valorile pe care le reprezintă – rămân blocate în timp”.

f.Or: ”lumea de astăzi se schimbă într-un ritm fără precedent, iar monumentele ridicate cu decenii în urmă sau chiar secole în urmă nu mai reprezintă valorile pe care le prețuim”.

g.Binomul ”hard”-”soft” e un bun ghidaj pentru a lua în posesia materia celor două volume recente ale lui Keith Lowe de la Polirom (ambele survolând ”bazinul termatic” atât de problematic și atât de generos al celui de-al Doilea Război Mondial). În sumă, elementele care decurg din analiza care se poate face, cu generozitate, din aplicarea acestui binon la tematica acestor două volume conturează (poate nu o metodă, dar) un stil de face (și de a înțelege istoria) foarte proaspăt și, termenul nu e deloc deplasat (chiar dacă e împrumutat din câmp medical), foarte igienic. Pentru că, în fond, a înțelege profund, nuanțat, în dialog istoria e cât se poate de necesar, cât se poate de ”la zi” și, pe de altă parte, cât se poate de sănătos.

h.”Frica și libertatea” ar putea fi, mai degrabă, o carte despre soft. Pentru că e mai ales o carte despre intimitate, despre interioritate, despre ceea ce motorizează (gen: aspirația spre libertate) sau despre ce gripează (gen: diferitele declinări ale fricii) viețile oamenilor. Ea e (și) un document despre organul libertății (o ”făptură fragilă”, cum ar spune Andrei Cornea) și despre teamă (servitute, capcane ale istoriei, închisori mentale).

i.”Prizonierii istoriei” privilegiază, am putea spune, mai ales dimensiunea hard. În ea este vorba despre istorii ale unor obiecte (bunăoară: statui!), despre ceea ce se vede, despre ceea ce se poate pipăi, despre ceea ce e, la limită, senzorial. În alte cuvinte, despre istoria – sub forma unor ”capsule” de sens care au, la origini, o reprezentare cât se poate de concretă, de fizică.

î.Evident: cele două cărți se pot citi separat; există o zonă, și aceasta este chiar generoasă, de intersecție a lor, dar și multe elemente care dau diferențele specifice. Evident de asemenea: aceste două cărți se pot citi și împreună; o asemenea lectură e chiar indicată, iar beneficiile ei, numeroase, sunt pe măsură.

j.Pentru ”Prizonierii istoriei”, Keith Lowe a ales 25 de statui și chiar mai mult decât atât (pentru că, unele la propriu, toate în fond sunt locuri ale memoriei). Sunt statui reprezentative pentru istoria celui de-al Doilea Război Mondial – și, normal, pentru memoria acestuia, ea însăși atât de complicată.

k.O mică paranteză, dar utilă: Marcel Belley, într-o carte apărută în 2017 (nu este încă tradusă la noi, dar ar merita – ”Frontul de Vest. Câmpuri de bătălii, memoriale și cimitirele Primului Război Mondial), a făcut ceva similar cu ceea ce face aici Lowe.

l.Revenind la eșantionul – chiar reprezentativ – de 25 de monumente alese de K. Lowe, una dintre primele demonstrații pe care le face istoricul britanic ( (e născut și încă locuiește la Londra) e următoarea: ”niciunul dintre aceste monumente nu vorbește deloc despre trecut: ele sunt mai degrabă expresia unei istorii vii care continuă să ne influențezeviața, indiferent dacă ne place sau nu”.

m.Opțiunea pentru acest decupaj – locuri ale memoriei legate direct de al Doilea Război Mondial – are, deopotrivă, motivații imediate și motivații de profunzime.

n.În imediat – aceste monumente ”sunt singurele care par să reziste în fața tendinței iconoclaste de astăzi. Cu alre cuvinte, continuă să ne spună ceva despre cine suntem într-un mod în care multe monumente nu o mai fac”.

o.În profunzime, al Doilea Război Mondial e un fel de ”ecran” perfect la care să raportăm prezentul istoriei noastre – ea însăși, în multe moduri, o continuatoare a istoriei acelui război care a remodelat decisiv lumea. În cuvintele lui K. Lowe: ”dincolo de granit și bronz găsim un amestec din tot ce ne face ceea ce suntem – putere, glorie, curaj, frică, opresiune, măreție, speranță, iubire, pierdere”.

p.Altfel spus, ” amestec din tot ce ne face ceea ce suntem” e softul hardului despre care vorbeam mai înainte. ”Celebrăm toate acestea calități și multe altele presupunând că ne-ar putea elibera de tirania trecutului. Și totuși, prin dorința noastră de a le imortaliza în piatră, în cele din urmă ele exprimă inevitabil tocmai forțele care continuă să ne țină prizonieri ai istoriei noastre”.

q.Iată cât de extinsă și cât de inspirat aleasă este lista lui K. Lowe: Volvograd – ”Patria-mamă te chemă”; Varșovia – Monumentul ”celor patru adormiți”; Arlington, Virginia – Memorialul pușcașilor marini; Leyte – Memorialul debarcării lui Douglas MacArthur; Londra – Memorialul Comandamentului de Bombardiere; Bologna – Memorialul partizanilor căzuți; Amsterdam – Monumentul Național; Nanjing – Complexul memorial dedicat victimelor masacrului de la Nanjing; Seul – Statuia Păcii; Jersey City – Memorialul Katîn; Budapesta – Memorialul victimelor ocupației germane; Auschwitz; Ljubljana – Monumentul victimelor tuturor războaielor; Tokyo – Sanctuarul Yasukuni; Predappio – mormântul lui Mussolini; Berlin – buncărul lui Hitler și Topografia Terorii; Lituania – statuia lui Stalin, Parcul Grutas; Franța – Oradou-sur-Glane; Berlin – Memorialul dedicat evreilor europeni; Hamburg – Monumentul dedicat victimelor furtunii de foc; Nagasaki și Hiroshima – Statuia Păcii și Domul bombei atomice; New York – pictura murală din sala de ședințe a Consiliului de Securitate al ONU; Ierusalim – balconul de la Yad Vashem; Marea Britanie – catedrala din Coventry și Crucea din Cuie; Uniunea Europeană – Ruta europeană a eliberării.

r.În arhitectura cărții lui K. Lowe, cele 25 de monumente sunt supuse și unui principiu ortodonator tematic. Avem, astfel, 5 mari categorii tematice cărora li se alocă aceste locuri ale memoriei. Adică: eroii, martirii, monștrii, Apocalipsa, Renașterea.

s.Debutul istoriei statuilor lui K. Lowe aparține ”eroilor” din cel de-al Doilea Război Mondial. Statuile lor sunt, din tot acest vast câmp al memoriei cercetat, ”cele mai vulnerabile dintre toate monumentele celui de-al Doilea Război  Mondial” & ”singurele ”care prezintă semne că au fost înlăturate sau mutate”.

ș.Mai apoi – și, totodată, categoria care pare să fie cea mai rezilientă, cum e la modă să spunem astăzi – locuri ale memoriei dedicat martirilor. Ceea ce nu înseamnă că memorialele dedicate martirilor nu au și ”o față mai întunecată recunoscută rareori”.

t.Cât despre monștrii, cea de-a treia categorie tematică, ”acestea sunt cele mai problematice monumente dintre toate cele prezentate în cartea de față. Ele nasc dileme morale imposibil de rezolvat”.

ț.Trebuie vizitate aceste locuri ale memoriei întunecate? Trebuie să existe statui ale marilor criminalii din istorie? K. Lowe spune că da și argumentează de ce. Între altele – ”tocmai acesta este rostul monumentelor noastre. Ele transformă poveștile obișnuite, de zi cu zi, în arhetipuri eternecare ne spun adevăruri importante despre condiția umană”. Așadar, drept la existență pentru asemenea locuri ale memoriei, nu însă și dreptul de a fi comemorate în sensul celebrării.

u.Interacțiunea dintre aceste prime trei categorii e obligatorie și evidentă: și ”la fel de importantă ca fiecare categorie în sine: eroii nu pot exista fără personajele negative – și nici martirii”.

v.Secțiunea despre ceea ce K. Lowe numește, aici, ”Apocalipsa” este despre ”câteva dintre cele mai impresionante monumente ridicate în memoria distrugerilor cauzate de monștri și de eroi deopotrivă. Fiecare dintre ele exprimă același mesaj, înscris în unele cazuri ca atare pe monumente – niciodată din nou”.

w.Decupajul pe care Lowe ni-l propune odată cu ultima suită categorială e, deopotrivă, emoționant și neobișnuit. Ca registru emoțional fundamental, locurile memoriei propuse aici țin, în mod evident, de speranță. Lowe explorează ”unele dintre spațiile noastre memoriale mai puțin tradiționale. Acestea includ o pictură, un balcon și un traseu de drumeție. Uneori monumentele pot avea un impact cu atât mai puternic cu cât le descoperim deghizate în moduri neșteptate”.

x.Încă un detaliu – esențial, a propos de logica de discurs a monumentelor și de acceptarea acesteia: ”distrugerea monumentelor nu ne rezolvă istoria, ci doar o ascunde. Atât timp cât un monument rămâne în picioare, va trebui întotdeauna să ne confruntăm cu el, să discutăm despre el. În acest fel, monumentele ne trag la răspundere”.

y.”Prizonierii Istoriei”, așadar! Sintagma care dă titlul acestei cărți se poate lua – e obligatoriu în contextul discursului istoricului britanic – direct. Pentru că există un inconfort major în care au fost instalate țări, regiuni, comunități ca urmare a faptului celui de-al Doilea Război Mondial – un eveniment special, un accelerator de istorie, dar și un accelerator al condiției de prizonierat.

z.Titlul cărții însă merită să fie și deturnat de la ceea ce spune el în primă și în ultimă instanță, în termenii lui K. Lowe. Și anume, merită să fie deturnat în acest sens: e bine, e profitabil, se cuvine să fim, să cădem ”prizonieri” ai istoriei pe care, cu șarm, cu competență, cu har de mare povestitor, (ne-)o spune Keith Lowe!

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *