Note pentru un jurnal al despărţirii ( 88)

Din Moldova pe care am iubit-o, atât, nu mai rămâne, acum, decât pulberea delicată de amintiri care se aşterne pe cărţile ce dorm în biblioteca casei noastre. Din Moldova pe care am iubit-o, atât, nu mai supravieţuieşte decât un colţ modest de cimir, în a cărui odihnă lichidă se află trupul din care sufletul a zburat. Din Moldova pe care am iubit-o, atât, nu se mai zăreşte, astăzi, decât o mare de trandafiri cu unduirile sale , însă nici o mână nu se mai apleacă asupra lor şi nici un soare al dragostei nu mai poposeşte asupra lor.

Căci ce mai înseamnă Moldova noastră decât o lungă, nesfârşită, tandră, intimă, plimbare pe străzile unui oraş ale cărui colţuri sunt adâncite în umbra melancoliei? Căci ce mai înseamnă Moldova noastră decât o căutare ce se întoarce asupra ei, ca un drum ce se strecoară, discret, spre locul de unde toate au început?

Moldova mea este, de acum înainte,până în clipa în care pragul mă va primi în tihna sa, o alcătuire de vise şi un domeniu al reveriei: închid ochii şi splendoarea înmiresmată a acelui pământ pe care l-am cunoscut ajunge la mine. Închid ochii şi toţi cei care au fost se ivesc din cotloanele de odăi saturate de levănţică şi pornesc în procesiunea ce mă cuprinde şi pe mine, fiul rătăcitor care întârzie pe marginea de ţărm, în aşteptarea reunirii. Închid ochii şi blândeţea de gesturi dăruieşte lumii în care sunt, încă, prizonier, limpezimea unei cărţi poştale de demult, în al cărei chenar morţii dragi îşi înscriu dedicaţia lor tremurătoare.

Moldova mea este, din clipa în care am lăsat în urmă, în acea duminică de octombrie, mormântul tău în care sufletul începea să se elibereze de carnea sa,doar vântul care se hrăneşte din miile de adieri ce se simt în dimineţile ridicate de soare, ca o presimţire a liniştii de care ne va fi dat să ne bucurăm. Moldova mea a fost, din acea duminică a despărţirii, duhul tău care păşeşte alături de mine,fără a mă părăsi niciodată, de parcă materia lui de văzduh ar fi parte din propria mea materie pământească.

Şi oriunde aş fi purtat de transa în care mă scufund, ca într-o mare translucidă, populată de spirite ce clipesc, himeric, din corpul lor iluminat de dor, ştiu că, în cele din urmă, voi ajunge acasă şi că în această Moldovă miniaturală, cu sunet de pian arcuit peste bolta de viţă-de-vie, mă voi confunda cu cei de dinaintea mea.

Căci cu această Moldovă de spectre blânde sunt una şi cu ea vreau să mă contopesc în textul pe care mâinile lor, prefăcute în mâinile mele, îl scriu în fereastra calculatorului ce macină, cu sinapsele sale mecanice, timpul curgând spre moarte. Cu această Moldovă ce a încremenit în fotografia durerii sunt una şi timbru ei îl captez, spre a fi salvat în acest ierbar muzical al paginilor mele: mişcare de petale, mişcare de uşi , mişcare de paşi, adiere de rochii, miresme ce se alcătuiesc în camere de fum, decor simbolist al micii noastre gări de provincie,părinţi, bunici ,nepoţi şi căţei, neîntrerupta alunecare de dor din care se iveşte flacără de curcubeu marin a dragostei.

Este acest jurnal al despărţirii cavoul de cuvinte şi de tăcere închinat umbrelor: între ele, alături de ele, una cu ele, prins în conversaţia din care nu mă mai pot smulge, ca dintr-o îmbrăţişare de vis. Este acest jurnal al fericirii ecoul Moldovei din care au venit cei de dinaintea mea şi spre care mă îndrept şi eu: Focşani armonic, Focşani al aromelor, Focşani al amiezelor, tu străluceşti în acest templu funerar al elegiei mele. Textul meu te convoacă din uitare, pentru a alina şi a îmblânzi singurătatea mea aspră -reîntrupată, fericirea pierdută îşi înfige rădăcinile himerice în solul lunar al melancoliei.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *