Laurent Binet, Civilizații

În jurul anului 1000, fiica lui Erik cel Roșu pune piciorul, alături de vikingii ei, în America Centrală, aducând caii, fierul și virusurile creatoare de anticorpi. În 1492, Columb nu descoperă America. În 1531, din cauza unui război civil, Atahualpa – Fiul Soarelui – fuge în Cuba, apoi traversează „Marea Ocean” și, însoțit de 181 de soldați, de 37 de cai și de o pumă uriașă, cucerește Europa. Romanul lui Laurent Binet, literatură contrafactuală de cea mai pură esență, exploatează ipoteza unei răsturnări a istoriei, ce reușește să fie verosimilă și să dea naștere unei literaturi captivante, ca un joc de strategie.

„Cea mai bună carte a lui Binet de până acum: Civilizații este opera unui mare scriitor ajuns la maturitate. Un roman contrafactual încântător.” (Daily Telegraph)

„Am vizitat muzeele din Lima și am fost fascinat de culturile precolumbiene. Apoi am citit cartea lui Jared Diamond, Arme, virusuri și oțel, și atunci am înțeles cum poate fi rezolvată problema acestei cărți, ca într-un joc.” (Laurent Binet)

„Ceea ce vrea să ne reamintească Binet este ca detaliile de suprafață se pot schimba, însă ambițiile imperiale sunt o constantă a istoriei, oricum ai privi-o.” (The Guardian)

„Acest roman aduce în fața cititorilor săi mari nume ale istoriei și literaturii, care prind viață și primesc șansa de a juca noi roluri.” (Libération)

Laurent Binet (n. 1972) s-a născut la Paris și a absolvit studii de literatură modernă la universitatea unde acum predă (Paris VIII). Primul său roman, HHhH, roman istoric postmodern despre asasinarea lui Reinhard Heydrich, a câștigat Prix Goncourt du Premier Roman și a devenit bestseller internațional. Cel de-al doilea roman al său, La Septième Fonction du langage, roman metaficțional despre Roland Barthes, a câștigat Prix Interralié și Prix du roman Fnac în 2015. Laurent Binet este și muzician, fost membru al formației Stalingrad, pentru care și compunea.

FRAGMENT:

5. Cuba

Freydis încă nu se gândea decât să coboare mai spre sud. Au mers de-a lungul coastelor vreo câteva săptămâni, așa încât nu mai aveau de niciunele la bord și nu se puteau bizui decât pe pescuit și pe apa de ploaie; dar de fiecare dată când li se părea că au dat peste un teren propice, Freydis se opunea acostării, lucru care a stârnit mai întâi nervozitatea, apoi neîncrederea, iar în cele din urmă furia tovarășilor săi. Freydis le spunea: „Vreți să ajungeți iarăși în pericol de moarte? Vreți ca vreun uniped să vă străpungă pântecele cu o săgeată?“ (Fiindcă așa murise celălalt frate vitreg al său, Thorvald, fiul lui Erik, și era convinsă că toți își aminteau de acel episod funest.). „Ne vom duce călătoria până la capăt sau vom muri pe mare, dacă asta e damblaua lui Njord sau vrerea lui Hel.“ Nimeni nu știa însă care era capătul de care vorbea Freydis.

Până la urmă, au găsit o bucată de pământ, care era probabil o insulă. Simțind că nu va mai putea stăvili multă vreme nerăbdarea tovarășilor săi, Freydis a acceptat să acosteze.

Knörrul a pătruns pe un fluviu minunat. Pe întreaga zonă de coastă pe care au străbătut-o ca să ajungă la uscat, au găsit o apă nespus de limpede.

Nu mai văzuseră niciodată un tărâm atât de frumos. În apropierea fluviului erau numai pomi înverziți, fiecare cu florile și fructele soiului său. Fructele aveau un gust încântător. O sumedenie de păsări mai mari sau mai mici cântau încetișor. Frunzele copacilor erau atât de mari încât puteai acoperi casele cu ele. Iar terenul era foarte nivelat.

Freydis a sărit pe uscat. A ajuns la niște case care păreau de pescari, dar cei ce le locuiau au luat-o la goană îngroziți. Într-una dintre ele, a dat peste un câine care nu lătra deloc.

Groenlandezii au debarcat animalele, iar skraelingii, nedumeriți la vederea cailor, și-au făcut din nou apariția. Erau goi și mici de statură, dar bine legați la trup; aveau pielea închisă la culoare și părul negru. Freydis s-a apropiat de ei, socotind că o femeie însărcinată le-ar putea câștiga încrederea. I-a propus unuia să urce pe cal și l-a purtat în jurul satului mergând pe lângă el, cu hățurile în mână. Skraelingii tare s-au mai înveselit atunci și s-au minunat. Le-au oferit hrană oaspeților și i-au primit în casele lor. I-au îmbiat de asemenea cu niște frunze răsucite, pe care le aprindeau la foc și le duceau apoi la gură, ca să tragă fumul în piept.

Așa se face că Freydis și tovarășii săi au rămas cu ei, iar satul skraelingilor a devenit satul lor. Și-au construit propriile case după modelul celor ale gazdelor lor, rotunde și acoperite cu paie. Au construit și un templu întru cinstirea lui Thor, cu stâlpi și bârne de lemn. Skraelingii le-au arătat cum să scoată apa din nucile uriașe, care creșteau în copacii cu frunze imense, căci apa aceea era nespus de gustoasă. I-au învățat cum se numeau unele și altele: astfel, orzul cel cronțănitor se chema porumb în limba lor. Le-au arătat cum să doarmă în niște plase care se întindeau între doi copaci și care se numeau hamace. Atât de cald era în tot timpul anului încât cei de-ai locului nu știau ce-i aia zăpadă.

Acolo a născut Freydis. Soțul ei, Thorvard, a tratat-o pe Gudrid ca pe propria lui fiică, iar asta a înduioșat-o pe Freydis. Ea a început să se poarte cu Thorvard mai puțin aspru decât o făcuse până atunci.

Skraelingii au ajuns buni călăreți și au învățat să lucreze fierul. Groenlandezii au învățat să recunoască animalele și să tragă cu arcul. Se găseau acolo broaște țestoase și tot felul de șerpi, precum și șopârle cu solzii tari ca piatra și cu botul alungit. Pe cer zburau vulturi cu capul roșcat.

Cele două grupuri s-au amestecat atât de bine încât s-au născut și alți copii. Unii aveau părul negru, alții blond sau roșu. Și înțelegeau ambele limbi ale părinților.

Numai că din nou skraelingii au fost loviți de febră și au murit. Cum ei scăpau neatinși, groenlandezii și-au dat seama că n-aveau a se teme de acea molimă, dar că ei o aduseseră. Și-au dat seama că ei erau molima. Oamenii nordului le-au făcut defuncților morminte și pe ele au gravat rune. S-au rugat la Thor și la Odin. Cu toate astea, skraelingii continuau să se îmbolnăvească. Groenlandezii s-au gândit că, dacă mai zăboveau mult acolo, gazdele lor aveau să piară în întregime, iar ei aveau să rămână singuri. Li s-a făcut milă. Fără mare tragere de inimă, au hotărât să plece din nou la drum. Au demontat templul lui Thor ca să-l ia cu ei, dar le-au lăsat skraelingilor câteva animale, ca dar de rămas-bun.

După plecarea lor, febra n-a încetat. Skraelingii au continuat să moară, ajungând la un pas de extincție. Supraviețuitorii s-au împrăștiat în celelalte colțuri ale insulei, cu tot cu animale.

 

Traducere din limba franceză și note de Claudiu Constantinescu

Colecția ANANSI. World Ficyion, Editura Pandora M

Grand Prix du roman de l’Académie française 2019.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *