Note pentru un jurnal al despărţirii (82)

Şi poate că este un semn că fotografia în care întreaga ta graţie neatinsă de timp se păstrează, ca într-o fragilă cutie muzicală, este aceea înfăţişându-te ca profesoară la catedră, în clasa ta: nimic ostentativ, nimic excesiv, nimic trucat în fericirea senină şi severă care emană de pe chipul tău. Este ca şi cum, în pragul unei alte vârste, toată tinereţea ta ar s-ar fi preschimbat în echilibrul de tonuri al maturităţii ce nu cunoaşte angoasa bătrâneţii şi a morţii.

Şi de ori de câte ori întârzii în faţa acestei fotografii care se pierde în anii noştri ca un drum de toamnă în arhitectura unui parc de provincie resimt aceeaşi intimitate pe care nici despărţirea şi nici jalea nu o pot slăbi sau alunga, astfel cum este ea gravată în orele şi evurile vieţii noastre.

Şi de câte ori te contemplu, profesoară privind pe jumătate timidă camera fotografică festivă a unui sfârşit de an şcolar, redescopăr tenacitatea neînfrântă cu care ţi-a fost dat să înfrunţi viaţa. Căci tot ceea ce ai infăptuit, discretă şi solitară , nu se măsoară în cărţile ce trec, uitate, după cum nu se cuprinde în cuvintele ce se sting, golite de sens. Ceea ce ai clădit este dăltuit în singura materie ce nu poate pieri, materia dragostei ce face să crească în sufletele celor ce rămân în urma ta sentimentul camaderiei şi al amintirii, ca un fuior de fum înălţat din casa de iarnă a poveştilor de altădată.

Şi de câte ori te caut în această fotografie îmi amintesc de clipele în care te întâlneai, întâmplător, cu cei care îţi fuseseră elevi în anii în care o suplinitoare supusă eternului provizorat preda atât de neiubita limbă rusă. Iar ceea ce se desena atunci, ca prin miracol, era urma prin vreme a legăturii ce supravieţuieşte asemeni semnului de carte aşezat pe pagina de gardă a unei cărţi pe care alte mâini o vor deschide, poate. Atunci, alături de foştii tăi elevi, erai din nou profesoara Mihaela Stanomir şi un sens al împlinirii ajungea până la tine, de parcă toate încercările şi singurătatea trecutului ar fi fost uitate.

Şi de câte ori te regăsesc în această fotografie mă întorc la strania mişcare a destinului tău şi la tot ceea ai fi vrut să devii, dar nu ţi-a fost dat să fii, niciodată. Şi înţeleg că pasiunea cu care de apropiai de scena educaţiei noastre teatrale nu era decât ecoul, cehiovian, al nostalgiei ce te încerca : în siluetele actorilor revedeai silueta celei care ai fi putut fi, dacă visul tău muzical ar fi fost posibil, cândva. Iar această eleganţă ce te urmărea, asemeni unui parfum, nu era oare ea prelungirea eleganţei sobre a operei pe care o iubiseşi atât şi ale cărei note izbucneau, delicate, în clipele tale de visare?

Şi de câte ori stau alături de tine, atingând această fotografie, ne împăcăm,treptat, împreună, cu acest drum care te-a dus, peste ani, în sala de clasă din care vine zâmbetul tău visător. În statornicia profesoarei se simte şi romantismul adolescentei,dar şi gravitatea asprită de ani a mamei. Un portret la căpătul unei cariere în care doar tenacitatea ta a putut învinge provizoratul suplinirii eterne, marcată fiind de stigmatul originii nesănătoase: în zidurile liceelor în care ai predat se află, înscrisă, întreagă, linia curgerii tale, ca un desen aşternut în grădina de trandafiri.

Şi poate că această clipă în care zâmbeşti camerei, înseninată, este clipa faustică pe care ţi-ai dori-o încremenită pe vecie, ca o pecete himerică. Şi poate că această clipă îţi va fi dată, dincolo de pragul pe care l-ai trecut, ca un ecou de visare. Şi poate că în acest contur al graţiei tale severe te voi regăsi, atunci când fiinţa mea de carne va fi ea însăşi fum. Şi aşezat în sala de clasă, alături de elevii tăi, voi fi fericit, atât de fericit, alături de tine: inimile noastre vo bate la unison, ca un cântec de toamnă crescut din paginile stângace ale unui roman de demult.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *