Educația sexuală – Pledoarie pentru o școală a iubirii

Contextul ideologic

În ultimul deceniu, România este bântuită periodic de patologia infantilă a războaielor culturale care domină societatea americană de mai mult de o jumătate de veac. Cel mai adesea ea este exportată aici de românii din diasporă. Unii o fac din convingere și din proprie inițiativă, dar de cele mai multe ori ei acționează ca agenți, conștienți sau nu, ai unor instituții sau grupuri al căror scop este propagarea în lume a propriilor ideologii, fie acestea de stânga sau de dreapta. Alături de ei, o altă sursă importantă a acestui straniu import cultural, fără nicio legătură cu realitățile concrete ale societății românești, o reprezintă românii de diverse orientări formați în America și care au adoptat acolo patimile iraționale care domină acea societate.

Intelectualii din spectrul stângii, de la cei înclinați spre socialism, până la adepții gândirii liberale clasice, privesc cu dispreț și condescendență religiozitatea tradițională difuză a societății românești, pe care o consideră o expresie a caracterului primitiv al unei societăți care nu a asimilat niciodată pe deplin câștigurile modernității. Pe de altă parte, orbiți de strălucirea aparentă a Epocii Luminilor, acești promotori ai progresismului par să ignore cu desăvârșire limitele raționalismului modern, care au fost puse în lumină, chiar dacă fără soluții adecvate, de critica postmodernă.

De cealaltă parte, conservatorii promovează organicitatea și idealizează presupusele virtuți ale societăților tradiționale, îmbrăcate adesea în haina majorității religioase care domină societatea. Acestora li se adaugă uneori populiștii de diverse nuanțe. Oportunismul lor îi face sensibili la ideea că specularea tradiționalismului societății românești le va permite accesul facil la puterea politică. În ultima vreme, sub influența forțelor conservatoare din diasporă, minoritățile religioase de la noi, ba chiar și unii dintre catolici, chiar dacă mai cu sfială, par să se alăture tot mai des frontului tradiționalist creat de intelectualii ortodocși conservatori. Ei sunt asociați în mod straniu în acest demers cu liderii comunităților evanghelice, percepuți până nu demult ca vrăjmași si stricători de neam. Se vede însă că, așa cum spune „cartea sfântă” a machiavelismului, „scopul scuză mijloacele”. Și alții privesc frontul ideologic opus ca pe un agent de corupere morală a societății, și mai ales a celor tineri. De unde acuitatea bătăliei culturale pe care o poartă cu corifeii stângii.

Acesta este contextul care a marcat în ultimii ani o serie de confruntări acute în societatea românească, precum referendumul pentru definirea heterosexuală a familiei, prezența educației religioase în școli, chestiunea teoriilor de gen și, mai nou, problema educației sexuale. Asupra acesteia mă voi apleca în acest text, nu înainte însă de a remarca două lucruri. Mai întâi, terenul acestor bătălii ideologice este de cele mai multe ori școala. Motivul îl reprezintă influența pe care educația o poate avea în formarea sistemului de valori și a moralității unei societăți în proces de secularizare, în care rolul formativ al familiei și al bisericii se diminuează constant. În contextul în care sistemul educațional românesc se află într-o profundă criză, aceste dispute ideologice în loc să ajute, măresc deruta și destabilizează sistemul. În al doilea rând, și extrem de semnificativ, toate aceste confruntări au în centrul lor, în mod direct sau indirect, chestiunea sexualității, cu toate corolarele ei.

Înainte de a continua, și pentru a dezvălui dintru început presupozițiile cu care operez, vreau să afirm în mod explicit că nu sunt conservator, deși apreciez unele dintre valorile afirmate de conservatorism, precum importanța spiritului comunitar (atunci când nu devine colectivism), contribuția tradiției (dar nu tradiționalismul sau paseismul) și organicitatea (când este exprimată holist, nu ca scuză pentru spiritul reacționar). Eu sunt mai degrabă un om de centru-stânga, adept al socio-liberalismului, și sunt perceput ca progresist, atât în plan politic cât și religios. Nu mă identific însă total nici cu spiritul progresismului, mai ales atunci când acesta se manifestă în mod agresiv și arogant, promovând utopiile și miturile prăfuite ale unei modernități obosite.

Moralitate, religiozitate, sexualitate

Cele două grupări ideologice descrise mai sus tind să se raporteze în mod radical diferit la problema sexualității. Promotorii modernității privesc cu suspiciune orice reglementare de natură morală în sfera sexualității, ca pe o încercare de limitare a libertății individuale. Singura limitare legitimă a acestei libertăți este, din această perspectivă, riscul ca ea să încalce libertățile altora. Pentru omul modern, sexul este eminamente o alegere personală, o chestiune de pură mecanică biologică și o sursă de plăcere. Perspectiva este una mai degrabă pozitivă, chiar dacă naiv optimistă cu privire la natura umană.

Refuzând ideea transcendenței ca sursă a moralității, modernii promovează etica, inclusiv în domeniul sexualității, ca pe un soi de contract social, permanent negociabil, în funcție de schimbările care au loc în societate. Astfel, ad extremis, dacă în prezent actul sexual cu o persoană minoră, violul, sau incestul sunt condamnate de lege, teoretic vorbind este posibil ca aceste acte să fie privite diferit în societățile viitoare. Deși observăm aici o încercare de raționalizare a problemei, riscul relativismului etic este și el evident. Așa cum manipularea mecanismelor democratice a adus la putere regimul nazist în Germania secolului trecut, ne putem imagina un posibil abuz similar al teoriei contractului social în sfera sexualității, care să conducă la o totală bulversare a sistemului de valori pe care sunt construite relațiile interumane. Victimele unei asemenea bulversări vor fi întotdeauna persoanele cele mai vulnerabile: copiii, femeile, bătrânii.

De cealaltă parte, conservatorii tind să promoveze o moralitate (atât în sens general, cât și în plan sexual) bazată pe datele revelației, așa cum sunt interpretate ele de instituția religioasă dominantă în societate, în cazul nostru cea ortodoxă. În centrul ei se află valoarea infinită a persoanei umane, creată după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. În măsura în care este acceptată de majoritate, o asemenea abordare a moralității asigură, cel puțin teoretic, o mult mai mare stabilitate a sistemului de valori în societate. Ea nu este însă nicidecum lipsită de probleme.

Mai întâi, în contextul pluralist al societății contemporane, o morală impusă de majoritate, prin intermediul instituțiilor ei religioase, sau al statului, pe care încearcă să și-l subordoneze în mod implicit sau explicit, dincolo de caracterul desuet al unei asemenea impuneri în context democratic, are foarte puține șanse de persuasiune în ansamblul societății. În egală măsură, scăderea treptată a prestigiului și influenței bisericii în contextul avansului constant al secularității face ca moralitatea sexuală promovată de clerici să fie luată tot mai puțin în serios chiar de către membrii propriilor comunități religioase. Statisticile sociale dovedesc impactul major al acestor doi factori asupra practicilor sexuale ale românilor, care se îndepărtează tot mai mult de prescripțiile propriilor instanțe religioase.

O și mai mare problemă o reprezintă însă ambiguitățile evidente ale interpretărilor religioase tradiționale cu privire la sexualitate, asupra cărora mă voi apleca în secțiunea următoare. În lumina acestor înțelegeri, sexul este privit aproape exclusiv în mod negativ, ca o constantă sursă de ispitire și de păcat, un soi de rău necesar, singurul său rol legitim fiind acela de mijloc de reproducere și perpetuare a speciei. Rezultatul este o precauție excesivă în abordarea problemei, care conduce, în final, la eludarea ei sau la soluții formale și lipsite de eficiență, așa cum pare să fie situația la noi în acest moment.

Religia si problema sexualității

Textele sacre ale creștinismului, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu privesc nicidecum sexualitatea ca pe un fenomen negativ, în ciuda ambiguităților inerente unui fenomen atât de complex și de intim legat de identitatea umană. Conform relatării biblice originare, primii oameni sunt așezați de Dumnezeu în grădina Eden (termen ebraic pe care l-am putea traduce prin „grădina plăcerilor”), și sunt îndemnați să se înmulțească și să umple pământul (în mod evident, nu prin diviziune celulară, ci prin act sexual, așa cum o făceau și celelalte viețuitoarele pământului). Nici măcar căderea în păcat a omului primordial nu a transformat sexualitatea în blestem și în act proscris, în ciuda complicațiilor pe care încălcarea de către om a poruncii divine le-a adus în relațiile lui cu Dumnezeu și cu semenii.

În context biblic, sexualitatea în general, ca și expresia genitală a acesteia, are de cele mai multe ori o conotație pozitivă, chiar dacă cea din urmă este privită ca fiind apanajul exclusiv al vieții de cuplu. Pentru cititorul lipsit de prejudecăți sexiste, textul biblic prezintă cel puțin trei scopuri explicite ale sexualității umane.

Primul și cel mai important este acela că sexul este împlinirea supremă a unirii în cuplu a două personalități distincte, prin care, spune Biblia, cei doi devin „un singur trup”. Cel de al doilea scop al sexului, ilustrat abundent în Cântarea cântărilor, dar și în alte părți ale textului sacru, este acela de o oferi plăcere, satisfacție, împlinire celor doi soți. Accentul aici cade preponderent, chiar dacă nu exclusiv pe dimensiunea fizică a relației. În al treilea rând, din perspectivă biblică, sexul este un mijloc de transmitere mai departe a vieții. pentru a asigura perpetuarea biologică a speciei umane.

Religia, în general și sub raport instituțional, a avut dintotdeauna probleme serioase cu sexualitatea, poate pentru că a văzut în acest impuls irezistibil al tuturor ființelor umane cel mai puternic concurent. Și pe bună dreptate, orgasmul fiind cea mai bună aproximare umană a extazului religios. Mi se pare extrem de semnificativ în acest sens faptul că Cântarea cântărilor, un poem erotic de o frumusețe unică, a fost ultima carte acceptată în canonul ebraic și numai pentru că i-a fost atașată o interpretare alegorică, în încercarea de a obnubila caracterul explicit sexual al cărții.

Istoria gândirii creștine cuprinde abordări memorabile, care celebrează frumusețea și valoarea spirituală a actului sexual, dar este, de asemenea, plină de aberații legate de sexualitate. Unele dintre ele au fost înrădăcinate în deprecierea ideologică a materiei și a trupului (deci implicit a sexualității) sub influența neoplatonismului, promovat, atunci ca și acum, mai ales de mediile monastice. Altele însă au avut cauze mai puțin explicite. Enumăr aici doar câteva dintre acestea. Păcatul originar a fost considerat foarte devreme de către unii gânditori creștini ca fiind actul sexual în sine, „fructul oprit” fiind o metaforă a acestuia (sens păstrat și la noi în vorbirea populară). Augustin formulează doctrina îndoielnică a „păcatului originar” și consideră că acesta este transmis urmașilor prin însuși actul sexual. Nașterea feciorelnică a lui Isus devenea astfel necesarmente modul de a împiedica transmiterea asupra Fiului întrupat al lui Dumnezeu a blestemului originar (deși Epistola către Evrei ne spune în mod explicit că natura umană a lui Isus a fost una identică cu a noastră, cea de după cădere, căci, conform unui faimos adagio patristic, aparținând lui Athanasie, „ceea ce nu este asumat, nu poate fi vindecat”). Dat fiind însă că Isus a împărtășit totuși în mod inevitabil natura mamei sale, catolicismul s-a simțit dator să formuleze dogma „imaculatei concepții”, care însă n-a fost niciodată acceptată în ortodoxie sau în protestantism. De asemenea, Toma d’Aquino, unul dintre fundatorii scolasticii, sub influență aristoteliană, considera că femeia este pur și simplu o ființă imperfectă, o copie defectuoasă a bărbatului, ca singur purtător legitim al „chipului lui Dumnezeu”. Chiar dacă în Răsărit personajele centrale au fost altele, influențele și efectele promovate mai ales în spațiul monastic au fost la fel de stranii, sexualitatea fiind privită ca un etern pericol pentru mântuirea credincioșilor.

Este ușor să ne imaginăm de ce, sub această influență, mulți dintre conservatorii contemporani, privesc femeia, fiica Evei, ca pe o sursă constantă de ispitire a desăvârșiților fii ai lui Adam, care fără influența farmecelor ei ar putea umbla nestânjeniți pe căile virtuții asexuate. De aici până la patriarhalismul și misoginismul care, în ciuda progreselor evidente din ultimele decenii, domină încă societatea contemporană nu este decât un pas. Unul inevitabil.

Implicații terminologice

Limbajul este unul dintre detectoarele cele mai fidele ale mentalităților. Astfel, ne putem întreba ce anume îi face pe conservatori să refuze ori să se simtă jenați de utilizarea termenilor consacrați – sex, sexual, sexualitate – atâta vreme cât ei sunt cei mai potriviți pentru a circumscrie în mod precis domeniul aflat în discuție. Avem de-a face aici, cred eu, cu un blocaj psihanalizabil, care are loc la nivel subconștient. Aceasta semnalează faptul că sexul este privit de subconștientul conservator în mod implicit ca ceva rău, murdar, dubios, periculos, deci de evitat, inclusiv în plan terminologic.

La fel de semnificativi, din acest punct de vedere, sunt termenii sugerați ca înlocuitori pentru termenul „educație sexuală”. Astfel, termenul „educație pentru reproducere” relevă faptul că, în mintea celor care îl propun, singurul scop al relației sexuale este înmulțirea speciei. Așa fiind, căutarea plăcerii, orgasmul, și toate celelalte legate de ele, sunt privite ca fiind implicit rele, periculoase, păcătoase.

Din aceeași categorie este sintagma alternativă „educație pentru viață”, care pornește de la ideea reproducerii ca singur scop al actului sexual, și îi adaugă opoziția absolută a cercurilor religioase conservatoare față de avort, oricare ar fi circumstanțele sarcinii (viol, incest, malformații grave, etc.)

Sintagma promovată acum cel mai intens de cercurile conservatoare este aceea de „educație sanitară”, care dincolo de faptul că încearcă să lărgească în mod abil domeniul până la dizolvarea subiectului educației sexuale într-o mare de alte teme colaterale, sugerează ideea că scopul esențial al acesteia este ferirea tinerilor de sperietoarea bolilor cu transmitere sexuală. În locul percepției că sexualitate este un dar extraordinar al lui Dumnezeu (sau al naturii, după preferințe), este promovată din nou ideea negativă a sexualității ca pericol și risc.

Cea mai toxică găselniță de limbaj a vrăjmașilor abordării acestei teme în școală este, cred eu, cea folosită în ultimul comunicat oficial al Patriarhiei ortodoxe, care vorbește despre „așa-zisa educație sexuală”, ilustrată prin exegeza răuvoitoare și alarmistă a unui document orientativ al OMS care nu poate fi în niciun fel obligatoriu pentru România sau pentru orice alt stat.

O expresie a raportării negative la sexualitate a instituțiilor religioase o reprezintă tema hipersexualizării copiilor. Este incontestabil faptul că, odată cu generalizarea accesului la informație, copiii sunt expuși tot mai devreme la informații de natură a violenta inocența lor naturală. Teama mediilor religioase, stimulată și de excesele unora dintre promotorii ideologiilor progresiste, este că acest fenomen se va accentua prin introducerea educației religioase în școală, fie aceasta și una adecvată vârstei. În realitate, studiile de specialitate arată dincolo de orice îndoială că creșterea gradului de cunoștințe legate de sexualitate conduce per ansamblu la atitudini mai responsabile, nu la creșterea gradului de promiscuitate în societate. În mod straniu însă, mediile conservatoare nu par deloc preocupate de limitarea accesului copiilor la surse îndoielnice de informare sexuală. Aparent, biserica este preocupată nu atât de rezolvarea problemei, cât mai degrabă de a face o demonstrație de forță, de a-și marca teritoriul. Pe de altă parte, în lumina raportării extrem de defectuoase și chiar patologice a bisericii la sexualitate, poate că ar fi cel puțin la fel de legitim să discutăm despre necesitatea de a resexualiza teologia și gândirea creștină.

Este evident din cele discutate mai sus că mediile religioase conservatoare și instituțiile care le reprezintă se simt amenințate de însăși existența sexualității și de imposibilitatea de a exercita asupra acesteia controlul pe care și l-ar dori. Desigur, ele încearcă să facă asta „pentru binele nostru”, așa cum pretinde orice instanță autocratică, de la nazism și comunism până la oricare dintre instanțele teocratice posibile.

Teama sau jena de a vorbi – cu discreție și sensibilitate, dar în mod deschis și explicit – despre darul sexualității nu se poate naște decât dintr-un univers conceptual negativ, dominat de frică, vinovăție, și falsă pudoare, care este înrădăcinat într-o concepție patriarhală și misogină despre ființa umană. Victimele acestei false percepții asupra realității sunt aproape întotdeauna fetele și femeile. Cu alte cuvinte, discuția despre sex este întotdeauna și în mod inevitabil o discuție despre dreptate și egalitate.

O discuție rațională cu privire la educația sexuală ar trebui să răspundă la câteva întrebări fundamentale: Ce este aceasta? Cine ar trebui să o facă? Cum ar trebui ea să fie realizată? Unde anume este contextul cel mai potrivit pentru ea? Și, în sfârșit, când este momentul potrivit pentru ca ea să aibă loc. Următoare secțiune din textul meu se ca ocupa de a doua întrebare din această listă.

Agenții educației sexuale

Trei sunt, în opinia mea, instituțiile care ar trebui să aibă în mod legitim responsabilități în domeniul educației sexuale, atât a copiilor, cât și a adulților: familia, biserica și școala. Fiecare dintre ele ar trebui să aibă responsabilități distincte, funcție de specificul și competențele lor.

Familia este cea în care se nasc ori sunt adoptați copiii și în care, în mod natural, se construiesc tiparele sociale și se transmit valorile și tradițiile – atât în sens general, cât și religios – către viitoarele generații. În mod normal, părinții, chiar atunci când nu au un nivel de educație foarte înalt, ar trebui să-și cunoască copiii pe parcursul dezvoltării lor și să le poată transmite, la momentul și în modul cel mai potrivit, principiile de bază și deprinderile de care au ei nevoie în viață, inclusiv în sfera sexualității. Din nefericire, și din pricini complexe, acest lucru se întâmplă din ce în ce mai puțin. În societatea contemporană, părinții – prea ocupați, prea obosiți, sau pur și simplu prea lipsiți de interes – preferă să lase aceste responsabilități pe seama școlii, sau dacă sunt credincioși, pe seama bisericii.

Biserica însă nu are nici instrumentele necesare, nici cadrul adecvat, și nici timpul în care să poată transmite copiilor valorile și deprinderile de care au nevoie aceștia în viață, și pe care părinții le pot ilustra cu mult mai mare eficiență în contextul natural al căminului. Rolul bisericii este acela de face catehizare. Cu alte cuvinte, de a transmite copiilor fundamentele credinței, și de a-i încorpora treptat în comunitatea celor credincioși. Din nefericire, mai ales în bisericile majoritare, și cu preponderență în spațiul ortodox, clericii nu au echiparea și adeseori nici convingerea necesară pentru realizarea acestui obiectiv. Într-un asemenea context, biserica tinde să lase însăși catehizarea pe seama școlii, mai ales dacă societatea în ansamblul ei este gata să acopere costurile implicate. Acesta este motivul pentru care, cred eu, felul în care se face educația religioasă în școlile din România este unul catastrofal, iar rezultatul acestei ratări este procesul de secularizare rapidă a societății, un fenomen pe care prea puțini dintre liderii diverselor confesiuni religioase sunt gata sa-l recunoască.

Rolul școlii nu este nicidecum acela de a transmite tradiții sau de a face catehizare religioasă, ci de a face educație – formare și informare. Aceasta nu înseamnă în primul rând transmiterea de cunoștințe, care sunt accesibile tuturor în epoca internetului, ci modelarea unui mod de gândire și a unui discernământ, care să le permită copiilor să distingă între adevărat și fals, între esențial și secundar, între bine și rău. Dincolo de informare, educația ar trebui să fie un proces de formare – în primul rând a caracterului, dar și a unui sistem coerent de valori, în contextul în care tot mai mulți părinți lasă acest obiectiv formativ în responsabilitatea școlii. În plan religios, școala nu este chemată să-i transforme pe copii în buni credincioși – asta este treaba bisericii – ci să facă educație religioasă, adică să îi ajute pe elevi să înțeleagă istoria și specificitatea generală a diverselor religii, mai ales a celor prezente în propria comunitate, pentru a crește nivelul de acceptare a diferenței, pentru a reduce intoleranța și a crește nivelul de coeziune socială.

Revenind la chestiunea educației sexuale, în contextul societății pluraliste actuale nu este responsabilitatea școlii să transmită elevilor preceptele moralei sexuale promovată de majoritatea religioasă din societatea respectivă. Așa ceva este, cred eu, contrar naturii seculare a statului și a instituțiilor sale, inclusiv a celor educaționale. Incapacitatea instituțiilor religioase și a liderilor de opinie conservatori de a înțelege acest lucru indică faptul că mediile religioase de la noi trăiesc încă cu nostalgia Creștinătății (eng. Christendom), ca sistem cultural și social în care Biserica dictează regulile jocului politic. Din fericire epoca acestei quasi-teocrații a trecut și, sper eu, nu va reveni niciodată.

Coordonatele educației sexuale în perioada actuală

Sexualitatea, prin implicațiile ei profunde, este o componentă esențială pentru definirea identității umane. Ea are implicații care trec mult dincolo de anatomic, fiziologic, hormonal sau genetic. Omul este prin definiție o ființă sexuală, și această realitate identitară îl definește în toate etapele de dezvoltare și în toate manifestările sale. Iar atunci când anumite aspecte ale acestei identități sunt neglijate, ele pot da naștere unor anomalii care vor afecta întreaga existență a persoanei umane. Așa fiind, educația sexuală nu ar trebui să fie doar despre actul sexual în expresia lui genitală, ci ar trebui să cuprindă elemente precum relațiile și rolurile de gen, psihologia relațiilor între sexe, implicațiile identității sexuale asupra relațiilor interumane în familie și în afara acesteia. Ca atare, educația sexuală ar trebui să fie și o educație pentru viața de familie, deși nu ar trebui să fie redusă la aceasta, dat fiind că implicațiile naturii sexuale a ființelor umane trec dincolo de granițele familiei.

Într-o societate pluralistă și seculară, cum este cea în care trăim acum, este inadmisibil ca vreo instituție religioasă (fie aceasta Patriarhia ortodoxă ori Turnul de veghere al iehoviștilor), ca vreo instanță a societății civile (fie acestea religioase ori ateiste) sau ca statul însuși (prin guvern și parlament), să impună cetățenilor individuali și societății în ansamblul ei idei și conduite care le depășesc competențele. De aceea soluțiile la această disputată chestiune nu pot fi găsite decât în urma unei largi consultări, atât a specialiștilor, cât și a tuturor celor implicați sau afectați de deciziile luate. Din păcate, în România, precaritatea democrației și gradul redus de maturitate al societății nu asigură condițiile pentru ca asemenea dialoguri să poată avea loc. Rezultatul este că discuțiile sunt purtate în media socială, care este dominată de impostori și limbuți, în presă, de către tagma gazetărească a cărei competență și etică profesională este în cădere liberă, sau în mediile politice, care reprezintă spuma unei societăți aflate în plină degringoladă.

În centrul unui model de educație sexuală adecvat epocii actuale ar trebui să se afle câteva coordonate esențiale. Primul dintre acestea ar trebui să fie responsabilitatea personală pentru propriile acte și pentru impactul acestora asupra altora. Libertatea personală este unul dintre marile câștiguri ale democrației, dar în momentul în care manifestarea propriei libertăți aduce atingere libertății altora, se produce a reducere a libertății în ansamblul societății, ceea ce reprezintă un risc pentru democrația însăși. Libertatea și responsabilitatea sunt concepte de nedespărțit și orice model de educației sexuală am adopta, ele ar trebui să constituie temelia acestuia.

O a doua coordonată esențială a educației legate de sexualitate este aceea a egalității de gen. Mediile conservatoare, dominate de mentalități patriarhale, se opun cu îndârjire acestui concept. Fără el însă, reducerea rolului femeii la spațiul domestic, deprecierea rolului femeii în societate (și în biserică), violența domestică, violul, și altele asemenea devin inevitabile.

Societățile seculare nu pot promova în mod legitim etici cu un referent transcendent. Aceasta nu înseamnă însă nicidecum că educația sexuală promovată în acest context ar trebui să lase deoparte coordonata etică a sexualității. Familia și biserica sunt spațiile potrivite pentru promovarea coordonatelor eticii tradiționale – abstinența sexuală până la căsătorie, condamnarea relațiilor extramaritale, promovarea procreației ca scop important al căsătoriei, eventual condamnarea relațiilor homosexuale. A solicita ca acestea să fie promovate de instituțiile statului – parlament, școală, etc. – reprezintă o încălcare gravă a caracterului secular al statului, singurul garant al democrației reale în context pluralist. La fel de grav ar fi ca aceste instituții să promoveze o etică sexuală contrară celei tradiționale, considerată retrogradă și depășită, așa cum par a-și dori unele agenții seculariste și pretins progresiste.

O abordare coerență a educației legate de sexualitate ar trebui să ia de asemenea în considerare, în cel mai serios mod, contextul în care se desfășoară relațiile între sexe. De aceea, ea ar trebui să includă neapărat chestiuni precum protecția copiilor în mediul virtual în fața pericolului reprezentat de prădătorii sexuali, riscul hărțuirii sexuale verbale sau fizice (în școală, în sport, în sectorul artistic, în cel politic sau la locul de muncă), stabilirea unor reguli clare și aplicabile pentru a evita exploatarea sexuală a imaginii fetelor și a femeilor în advertising, și multe altele asemenea. Toate acestea sunt chestiuni în care societatea românească este însă extrem de deficitară.

O etică sexuală adecvată pentru contextul democratic pluralist ar trebui să accentueze ideea egalității de gen, a consimțământului, a respectului reciproc, și a protecției sănătății, care ar trebui să constituie baza oricărei relații sexuale între persoane mature într-o societate normală. Ceea ce trece dincolo de acestea și altele asemenea, iese din sfera legitimă de competență a statului secular.

Posibile opțiuni

Discuțiile în jurul acestui subiect se concentrează de cele mai multe ori asupra introducerii unei noi discipline în curricula școlară. Ideea adăugării unei noi discipline la o curriculă deja exagerat de încărcată, dincolo de mecanicismul ei, vădește gândirea simplistă care domină încă spațiul educațional și politic românesc.

Așa cum au arătat deja unii dintre cei câțiva specialiști competenți pe care îi avem în domeniu, scopul legitim al educației sexuale poate fi realizat fără adăugarea unei noi discipline, respectiv printr-o abordare multidisciplinară. Această idee pare să fie însă prea complicat de înțeles pentru mințile legislatorilor noștri, care sunt incapabile să opereze cu concepte și procese complexe, precum interdisciplinaritatea. Așa fiind, mi se pare că oameni cu mentalități fixiste, de secolul al nouăsprezecelea, caută zadarnic soluții la probleme dinamice care țin de secolul al douăzecișiunulea. Între timp, copiii sunt lăsați de izbeliște, fiind nevoiți să găsească soluții proprii, cel mai adesea inadecvate, daca nu chiar riscante, la problemele arzătoare cu care se confruntă, așa cum sunt, în mod inevitabil cele legate de sexualitate.

Ideea educației sexuale numai cu voia părinților mi se pare una stranie, dat fiind nivelul redus de competența în materie în societatea românească. Ce ar fi să supunem aprobării părinților și alte componente ale sistemului educațional – de exemplu, geometria euclidiană, teoria cuantică, forma (plată sau sferică) a Pământului, ca să nu mai vorbim de teoria evoluției, de abordările naționaliste în predarea istoriei saude altele asemenea? Numai caracterul populist al guvernării actuale, precum și calitatea îndoielnică a majorității membrilor Parlamentului pot explica cedarea în fața acestei solicitări a mediilor ultraconservatoare, care își dovedesc și în acest caz caracterul problematic.

Vocile cele mai stridente care discută în spațiul public chestiunea educației sexuale sunt cele ale bărbaților. Ori, într-o societate de tip patriarhal, dominată de o gândire misogină, așa cum este cea românească, acest lucru îmi pare extrem de periculos. Dat fiind că, de cele mai multe ori, fetele și femeile sunt primele victime ale lipsei de educație sexuală din societate, vocea lor este prima care ar trebui să primească atenție în această conversație. Pe de altă parte, la fel de stranie ar fi ideea excluderii părinților ca parteneri în procesul educațional, în mod general și implicit cu privire la sexualitate, așa cum par a-și dori unii dintre progresiști. La cele de mai sus trebuie să adăugăm, de asemenea, o idee complet neglijată în discuțiile despre educație, inclusiv cea sexuală, respectiv necesitatea implicării în acest dialog a beneficiarilor direcți ai acestui proces, a copiilor înșiși, desigur, în raport cu gradul lor de maturitate. Căci, in definitiv, educația, inclusiv în dimensiunea ei legată de sexualitate, ar trebui să aibă în centrul ei interesul copilului.

Nu vreau să părăsesc această discuție fără a aminti necesitatea educației sexuale a adulților în România actuală. Dată fiind amploarea nevoii, încerc să ilustrez cu doar trei exemple. Primul are de-a face cu faptul că deși femeile reprezintă majoritatea personalului didactic, sistemul de învățământ de la noi este construit pe premise implicit misogine și nu include nicidecum elementele necesare pentru a transmite elevilor convingeri clare legate de egalitatea de gen. O reformă în educația legată de sexualitate ar trebui să înceapă cu demolarea premiselor patriarhale pe care este edificat întregul sistem de învățământ.

Al doilea se referă la necesitatea educației sexuale și de gen pentru organele de ordine, al căror misoginism tradițional atinge la noi cote catastrofale. Este suficient să vedem cum se fac anchetele în cazuri de viol ca să realizăm grozăvia acestei situații. Desigur, nivelul educațional precar al marii majorități a membrilor corpului polițienesc explică foarte mult din această situație. Ea însă nu pare să se afle cu niciun fel pe agenda tradiționaliștilor noștri.

Al treilea exemplu are de-a face cu caracterul profund misogin al sistemului românesc de justiție și mai ales al corpului magistraților. Judecătorii noștri, mai ales bărbații, dar adesea și femeile, continuă să ne surprindă cu decizii aberante în cazuri care au de-a face cu infracțiuni și acte criminale de natură sexuală. Astfel vinovații scapă de multe ori cu condamnări minimale, justificarea deciziilor fiind bazată pe considerente de natură profund misogină, în care vina este atribuită, parțial dacă nu chiar total victimelor. Violatorii sunt beneficiarii tradiționali ai acestei clemențe judecătorești, care, din nou, nu se află nicidecum între preocupările conservatorilor noștri, așa cum nu se află nici violența domestică, și nici numărul excesiv de mare de mame minore din societatea noastră, pentru care cel mai adesea ni se oferă explicații profund rasiste.

Educație pentru iubire

Credința creștină, atunci când nu devine ideologie, fie ea de stânga sau de dreapta, este o religie a iubirii. Cristos a manifestat o iubire fără margini pentru cei marginalizată și oropsiți – pentru săraci, pentru străini, pentru văduve și orfani, pentru copii și pentru femei – categoriile cele mai disprețuite în societatea din vremea lui. Mi se pare straniu că aceste categorii nu se află deloc pe agenda de priorități a ideologilor noștri, mai ales la dreapta spectrului politic. Iar atunci când ele apar pe agenda stângii, sunt adesea pure abstracții și instrumente de manevră ideologică, așa cum este și în cazul populiștilor.

Ce aș vrea să vă propun, în încheierea considerațiilor mele pe tema educației sexuale, este să ne imaginăm cum s-ar schimba gândirea noastră, dar mai ales soluțiile noastre, dacă am încerca să facem abstracție de propriile obsesii și să concepem educația sexuală ca fiind „educație pentru iubire”. Asta ar însemna ca acest tip de educație să nu se reducă la anatomia, fiziologia și nici măcar la etica actului sexual, ci să implice mult mai mult decât acestea. Iubirea, atunci când nu se reduce la sex, implică dăruire de sine, căutarea binelui celuilalt și al societății în general, privește înspre viitor, nu doar la satisfacțiile și plăcerile de moment, dă prioritate responsabilităților, față de sine și față de alții, manifestă empatie și simpatie, dar nu se dă înapoi de la rostirea adevărului, chiar dacă acesta este dureros ori impopular. Apostolul Pavel a dedicat acestei virtuți creștine un imn faimos, în prima sa epistolă către corinteni. Indiferent dacă suntem credincioși, agnostici ori atei, cu toții putem găsi inspirație în cuvintele sale, pentru viața noastră în general, și în egală măsură pentru chestiunea controversată pe care am discutat-o aici.

Iubirea nu este apanajul exclusiv al creștinilor. Ba chiar, dacă ar fi ne uităm bine în oglindă, putem recunoaște că aceasta este o disciplină la care părem a rămâne mereu repetenți. Iubirea, concepută fie în cheie religioasă, fie în cheie seculară, este o înzestrare extraordinară a ființelor umane. Ea ne poate înaripa gândirea, ne poate domoli egoismul funciar, ne poate înzestra cu empatie, ba chiar cu spirit de sacrificiu.

Sunt convins că dacă dialogul nostru pe tema educației sexuale s-ar purta din perspectiva educației pentru iubire, aceasta ar schimba din temelii atât natura discuțiilor cât și calitatea soluțiilor.

Așa să ne ajute Dumnezeu! (Sau Mama Natură.)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *