“ Platonov” sau repetiţia generală a lui Cehov

“ Platonov” este repetiţia generală a lui Cehov, o repetiţie generală desfăşurată în faţa unui public care este acela al posterităţii. Niciodată terminată cu adevărat, descoperită postum, piesa lui Cehov este asemeni unei cutii de rezonanţă in care se simt, întregi şi tulburătoare, vocile capodoperelor ce vor veni. O dată cu acest straniu,imperfect, neiubit “ Platonov” Cehov începe drumul care îl va duce către ambiguitatea simfonică a “ Livezii de vişini”.

Şi poate că “ Platonov” poate fi înţeles cu adevărat, ca şi “ Ivanov” , doar dacă este (re)citit după ce toate celelalte piese din canon au fost citite. Inversarea ordinii cronologice îi luminează condiţia, aceea de laborator în care un Cehov încă ezitant imaginează un limbaj şi o ordine dramatică prin care sfidează încadrările leneşe ale tradiţiei.

Şi ce este ce “ Platonov” altceva decât un extraordinar de amplu exerciţiu de familiarizare cu claviatura teatrului, în căutarea acelor sunete ce se vor desăvârşi, treptat? Ca şi piesele care îi urmează. “ Platonov” se situează în contra curentului. În cadrele sale coexistă, polifonic, drama şi comedia, abisalitatea singurătăţii şi jocul de arlechin al grotescului. Text de graniţă, “ Platonov” ne reaminteşte că geniul lui Cehov nu poate fi plasat în cămaşa de forţă a gramaticii teatrale a lui Stanislavski. Cehov este cu mult mai mult decât atât, iar strania arhitectură a lui “ Platonov” este o cale de iniţiere în acest univers de tonuri şi de nuanţe.

În “ Platonov” se află, închise ca într-o crisalidă , temele şi obsesiile care îl vor bântui pe Cehov. Mai mult decât personajele care o populează, piesa lui Cehov înseamnă spaţiul în care se acumulează semnele premonitorii ale unei alte poetici. Casa în care fiinţele din “ Platonov” vegetează este conacul dărăpănat al unei moşii falite. Glasurile care se disting aici sunt încărcate nu doar de marile cuvinte care sună găunos şi grotesc, dar şi de imensa tristeţe resimţită de cei care ştiu că singurul lor viitor este acest prezent etern al rătării. Condiţia rusă devine, o dată cu Cehov, condiţia umană: amânare, regrete, îndoieli, frânturi de fericire, exclamaţii risipite, incomunicabilitatea monologurilor paralele.

Cât despre personajul eponim, Platonov este primul dintre aceşti eroi care se contemplă în oglindă, spre a se ascunde de propria lor privire. Platonov este, asemeni lui Vania, un ratat care se complace în jocul galant al seducţiei, fără a uita de clipele în care posedă gustul teatral al punerii în scenă. Platonov este cehovian pentru că el nu–şi poate trăi viitorul, de vreme ce unica manieră de a-l concepe este eterna amânare. Ca şi toţi cei din jurul său, Platonov este prins, pe vecie, în acest purgatoriu din care nu există ieşire. Arlechin şi fiinţă tragică, Platonov se joacă pe sine pe scena derizorie a provinciei ruse, înconjurat de teribila locvacitate a celor care vorbesc spre a nu auzi vocea propriei lor singurătăţi.

Către acest filon de ambiguitate din “ Platonov” s-a îndreptat şi Nikita Mihalkov în adaptarea sa cinematografică. Spaţiul claustrant al piesei se transformă în domeniu de farsă, dar şi de confruntare cu demonii care îi locuiesc pe cei din conac. Prin geniul lui Mihalkov, “ Platonov” , cu a sa pianină mecanică,devine imaginea însăşi a interogaţiei cehoviene. Evadarea este imposibilă şi nici măcar moartea nu îi poate elibera din strânsoarea acestui domeniu al grotescului şi al suferinţei. Rescrisă cinematografic infidel de Mihalkov, “ Platonov” capătă simplitatea dramatică a unei sonate: dincolo de gesticulaţie se află doar eternul prezent, căci viitorul este doar o abstracţiune convocată retoric şi adeseori ridicol.

Reîntoarcerea la acest “ Platonov” al începuturilor cehoviene înseamnă redescoperirea acestei priviri ce pătrunde în intimitatea existenţei, evitând judecata profetică şi moralizatoare. Repetiţia generală fără public a lui Cehov este ridicarea însăşi de cortină. Personajele de mai târziu îşi ocupă, tainic, locurile de pe scenă.