Cactus

Într-un apartament departe de casa în care locuiesc momentan, am un cactus în vîrstă de 20 de ani, și nu pot să-mi dau seama dacă exista de când eram mic și mă duceam în locul ăla sau de-abia l-am adus de curând. Îl țin pe balcon la aer curat ca să poată vedea luna. E bine că nu mai rămân singur când mă uit spre cer și pot să jur că într-o zi când mă întorceam acasă, stătea lângă mine și priveam amândoi stelele. Trăiește într-un ghiveci alb. Cică nonculoarea aduce liniștea și pacea, dar o vreme mai îndelungată,asprime și răcirea sentimentelor. Dar e doar o teorie, și îmi doresc de mult timp să nu mai cred în asemenea chestii. Asta e ca vorba aia cu ochii verzi să nu-i crezi. Acum situația e diferită. I-am pus un nume ce ar semnifica strălucirea, dar cum nici eu nu am nume de rege al Greciei antice, rămâne doar Echinopsis chiloensis, cactusul cu floareîn vârf. Una singură, mai exact, cu aproximativ 20 de petale alb-gălbui care îți fură privirea și nu te lasă să te gândești că te poți zgâria încercând să-i miroși parfumul. Chiar dacă e o plantă, am prins drag de el. După mult timp pierdut cu diferite soiuri, pare că va fi bine de data asta. Îmi e greu totuși să-i comunic anumite chestii, căci eu nu prea știu să vorbesc și chiar dacă mă chinui atât de tare să o fac, ar prefera limba cactușilor. Iar eu nu o pot înțelege, pentru că sunt om și sunt diferit. Până la urmă am ajuns să îi vorbesc chiar dacă pricepe sau nu. Mi se pare ciudat că avem foarte multe lucruri în comun pe care nici noi nu le înțelegem cu exactitate. Îi povestesc tot felul de lucruri, atât cât pot. Dar încerc să nu mă axez doar pe asta, mă gândesc că ar fi drăguț să-i aduc câte ceva din când în când. Îmi place să găsesc și să-i aduc tot felul de mici cadouri. Ăsta e un fel de-al meu de a-l aprecia și de a mă juca. Îmi aduc aminte că încă din primele interacțiuni i-am adus o jucărie care semăna cu el. Ceva nou pentru mine, niciodată nu mă arunc atât de repede în astfel de acțiuni. S-a întâmplat fără să mă gândesc prea mult. Pentru el bat drumul până la apartament, și nu e unul scurt, indiferent de vreme și de cum mă simt fiindcă ador să văd cum îşi lasă spinii în jos şi-mi dă voie să-l mângâi, de multe ori l-am luat în brațe, astfel pot să-i aduc aminte mă bucur de prezenţa lui, apoi mă lasă să-l ridic cu tot cu ghiveci și pot dansa cu el prin casă. Nu sunt bun la dans, dar bănuiesc că e destul să fac trei paşi înainte, apoi unul în lateral. Uneori mă mai împiedic, de dulap, scaun, gânduri, lustra care îmi ajunge la umăr, pentru că sunt înalt, sau pentru că am luat una care luminează doar covorul, dar indiferent de obiect îl supăr și își înfige un spin în mine. Totul e OK, îl las să mă rănească, am speranțe că putem fi mai fluizi în mișcare pe viitor. E special din mai multe motive, unul dintre ele fiind că fumează. Așa că din când în când, îi înfig câte o țigară în spin și pare destul de fericit. Într-o zi i-am adus tutun și l-am presărat peste tot în ghiveci pe ascuns, ca să nu mă vadă. Era vesel, iar din petale simula niște gesturi ca în tangouri. Alt motiv ar fi că are umor, îmi amintesc cu drag de zilele în care ne uitam unul la altul fără să spunem nimic și ne apuca râsul. Mă rog, eu râdeam, el tremura din petalele florii. Îl îngrijesc cu mare atenție și-l las în pace când e supărat. Îl ud cu apă Borsec, cea de la robinet nu e bună la gust și conține mult calcar, așadar i-ar fi afectat culoarea verde aprins a tulpinii ce mi-a rămas întipărită în retină, cu tot cu spini. Ascultăm muzică din toate genurile și uneori am senzația că îşi mișcă țepii pe ritm. Îi spun de fiecare dată noapte bună. Problema e că eu nu sunt îndeajuns. Simt că sunt comparat cu alți posesori de cactuși, care sunt mai grijulii, mai drăguți și intuiesc mai bine. Chiar dacă nu-și dă seama că ei sunt superficiali. Pot să fac și eu același lucru legat diversele plante pe care le-am tot îngrijit, doar că nu mi se pare corect momentan. Din păcate am realizat că adoratul trebuie să fie cu măsură, de un anumit tip, la un anumit moment. În caz contrar, nu-i convine, pentru că nu-i exact aşa cum vrea el. Cum nu poate accepta nici bucuria altuia indiferent cât de minusculă e, de exemplu când mi-a spart câteva din baloanele în formă de animale. Și nu m-ar fi întristat simplul fapt că a facut-o, mai am o groază în debara, cât ideea că o enervează aproape tot ce nu are legătură cu ea.

Încerc să pun deoparte astfel de situații și să gândesc pozitiv. Ne-a unit ceva special și am creat amintiri frumoase împreună. Într-un vis am mers amândoi pe apă, dar cine dormea ca să-şi poată imagina visul? Probabil meduzele care pluteau sub noi. Acum sunt moarte. Amintirile ar fi și mai frumoase dacă nu aș ști că urmează la un moment dat să-și rupă rădăcinile și să plece din balcon, lăsând doar urme de noroi ud peste tot prin apartament. Iar din cauză că mi-au rămas niște ghimpi sub pleoape, nu pot să închid ochii, să adorm și să uit, lăsându-mă captiv în viitorul care s-a petrecut deja.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *