Viața ca un tablou impresionist

ARTA PROZATORULUI

Mi s-a spus ca Dorian Galbinski, autorul cãrṱii “Viața trece ca un glonṱ – Memoriile unui reporter BBC” (Editura Humanitas, 2021), este un povestitor remarcabil. Dar nu prea stiu bine ce inseamnã aceasta. Ce altceva este scriitorul, orice scriitor, dacã nu un povestitor? Si ce poate fi “remarcabil” în a povesti, mai ales când iṱi povestesti viaṱa? Probabil ca felul în care povestești, adicã “arta prozatorului” face diferenṱa intre banal si remarcabil, mai ales in cazul unei autobiografii, când autorul ar trebui sa nu inventeze nimic (oare?).

Primul element remarcabil în arta lui Dorian mi se pare a fi structura. În special în prima parte a cãrṱii, autorul împleteste cu abilitate, in timp si spaṱiu, douã fire narative distincte; copilãria și adolescenṱa in România, pânã în anul 1965 când a emigrat cu familia in Israel, pe de o parte, iar pe de altã parte, cãlãtoria spre si începuturile in noua ṱarã. Aceastã structurã complexã imprimã ritm povestirii si o face atractivã.

Al doilea element, la fel de remarcabil, este priceperea (sau meșteșugul? În fond nu conteazã, nu-i asa?) alegerii și combinãrii cuvintelor. Acestea sunt puṱine si precise, fãrã “zorzoane” inutile (metaforele si comparaṱiile sunt aproape inexistente). Stilul este direct, fãrã a fi dezordonat sau excesiv colocvial. Emoṱiile, chiar (sau mai ales!) cele profunde sau violente, sunt prezentate cu, as zice (in lipsa unui expresii mai potrivite), “reṱinere demnã”. Un exemplu din prefaṱã “De ce am scris?”: “Deci pentru Adam, asta a fost misiunea mea: sã am trei copii. Pãi atunci misiunea este îndeplinitã. Mai vreau doar ca acesti trei copii ai mei sã stie de unde vin, ca sã poatã si ei la rândul lor, sã continue firul povestirii.”

În fine, al treilea element nu se lasã usor definit; este vorba de un fel de “poezie severã”, care apare rar in carte. Urmãtorul exemplu ilustreazã conceptul. “Am rãmas ṱintuit pe trotuar câteva minute: M-a dus Dayan (nota mea: legendarul Moshe Dayan, ministrul apãrãrii al Israelului) cu masina! Nu pot sã spun nimãnui, pentru cã nimeni n-o sã mã creadã. Dar eu stiu cã este adevãrat, si mi-e de ajuns (nota mea: italicele accentuate îmi aparṱin).” Ultima propoziṱie posedã o cadenṱã nou-testamentarã (vezi Evanghelia dupã Ioan/21:24 – Acesta este ucenicul care mãrturiseste despre acestea si care a scris acestea, si stim cã mãrturia lui e adevãratã.”).

PERSONAJELE

Cartea este o colecṱie de câteva “personaje” principale imersate într-o puzderie de apariṱii umane. Arta prozatorului, discretã, elegantã si rafinatã, se devoaleazã treptat în descrierea si caracterizarea acestor personaje principale.

Primul personaj principal mi se pare a fi societatea (sau civilizaṱia?!) britanicã si (sau?!) mai ales centrul ei de greutate, Londra. Caracteristicile si detaliile (mai ales detaliile!) sunt alese cu mãiestrie (nota mea: eu nu cunosc un echivalent englezesc al acestui superb cuvânt românesc) si, desigur, admiraṱie, uneori discretã alteori evidentã. Dar, limpede si clar, cartea nu este un ghid turistic sau o monografie politico-socialã. Este, dacã nu mã însel, aproape un poem. Este foarte dificil sã alegi un exemplu, dar cele douã alese de mine îmi plac in mod deosebit. Primul exemplu se referã la examenul lui Alex (fata lui Dorian) la scoala “Henrietta Barnett” din Londra (în ianuarie 1986), când Alex a ales sã scrie o compunere despre luna ianuarie. “- Ce-ai putut sã scrii tu despre ianuarie? am explodat eu. Spune-mi, de exempu, cum ai inceput? – Ianuarie este poate singura lunã din an în care se mai poate vedea zãpada de anul trecut …., a rostit ea cu o voce micã. Am rãmas fara glas. Uitasem cã în Marea Britanie orice scoalã, oricât de slabã, tot incurajeazã pe copii sa gândeascã singuri de la o vârstã fragedã si nu sã repete constiincios frazele, asa cum ni s-a cerut nouã sub comunisti. Al doilea exemplu este textul ce continuã in carte. “Dupã examenele scrise a urmat interviul cu directoarea scolii, redutabila (nota mea: desi Dorian nu explicã, cred cã nu este greu de înṱeles din context de ce directoarea era redutabilã) Miss Leslia Marjoriebanks (nota mea: eu nu stiu sã existe o scoalã, în cele douã ṱãri în care am trãit pânã acum, în care directoarea are un interviu cu fiecare potenṱial nou elev!). Una dintre intrebãrile pe care le-a pus Alexandrei a fost dacã merge in fiecare duminicã la bisericã impreunã cu familia. Fata s-a gândit puṱin, dupã care a rãspuns cu toatã seriozitatea: Nu, noi nu mergem sambãta la sinagogã, rãspuns pe care directoarea l-a citat apoi ani de-a rândul.” 

Îmi vine greu sã-mi imaginez un omagiu adus civilizaṱiei engleze care sã fie la fel de simplu, profund si subtil ca aceste douã exemple. Arta prozatorului de a alege ceea ce este relevant este evidentã. 

Al doilea personaj principal este, desigur, BBC. Dorian o prezintã nu numai în legaturã cu el personal, dar si ca o instituṱie planetarã, o remarcabilã creaṱie a guvernului Marii Britanii. Descrierea lui mi se pare a fi in cea mai bunã tradiṱie a jurnalismului practicat la BBC: obiectivã, insistând, atunci când trebuie si cum trebuie, asupra calitãṱii oamenilor ce lucreazã la BBC, colegi, superiori, prieteni sau inamici. Autorul reuseste, aproape întotdeauna, sã laude si sã critice lucid si echilibrat. Momentele memorabile abundã, asa cã aleg o micã perlã, plinã de omenie si umor (voi reveni la aceste douã elemente comportamentale). “Forma corectã a englezei vorbite în Marea Britanie e cunoscutã ca “engleza reginei. Dupa 1989, cineva a sunat la redacṱia din Londra si a felicitat personalul pentru” frumoasa limbã româneascã” pe care o vorbesc. “Pãi sigur, fiindcã noi vorbim aici … româna reginei, i-a rãspuns Mihai Vasilescu (nota mea: great!), întâmplãtor cel care ridicase receptorul”. 

Ma opresc aici pentru a nu abuza de rãbdarea cititorului.

Al treilea personaj principal, in aceasta listã personalã si subiectivã, este Israel si, sau mai ales, poporul evreu. Din punctul de vedere al economiei carṱii, remarcabilã mi se pare, din nou, priceperea (încerc sã evit cuvântul “talent” pentru cã nu prea stiu ce înseamnã!) autorului de a alege acele detalii care sunt relevante pentru felul în care el percepe si inṱelege ce inseamnã, în lumea de astãzi, a fi evreu, in afara si in interiorul statului Israel (loc pe care l-am vizitat – o mult prea scurtã vizitã – în noiembrie 2019). Primul exemplu se referã la emigraṱia evreiascã. Evreii, scrie Dorian, emigreazã în clanuri si se rãspândesc aproape în lumea intreagã. Este relativ dificil pentru mine sã aleg al doilea exemplu, referitor la Israel, pentru cã ezit între experienṱa lui Dorian într-un Kibutz (dialogul din timpul plantãrii bananierilor este o reusitã literarã) si ceea ce a trãit in timpul rãzboiului de sase zile. Aleg rãzboiul. Impresioneazã, din nou, dozajul savant între plictisealã, teroare, replici si întâmplãri stupide, tragedii umane si acṱiuni mai mult sau mai puṱin eroice si, cum spune un titlu “intervenṱiile îngerului pãzitor” (voi reveni la subiectul “îngerul pãzitor”). Cu alte cuvinte, pare a spune Dorian: Doamnelor si domnilor, va ofer RÃZBOIUL!

Desi ma grãbesc sã continui, trebuie sã menṱionez episodul ouãlelor (“ … spune, prostule ce anume nu v-a lãsat melcul? – Ouã, am rãcnit in microfon. A uitat sã ne lase ouã”) si descrierea criteriului ales de Ben Gurion, la întemeierea statului Israel, pentru acordarea cetãṱeniei israeliene (literar vorbind, nu are importanṱã daca este un fapt istoric sau o legendã).

Al patrulea personaj principal este, in sfirsit, România, eterna “Românicã” si mult încercatul popor mioritic. Ce, si mai ales cum, scrie Dorian despre ṱara si poporul cãruia îi aparṱine prin nastere? Rãspunsul este deconcertant de simplu dar si complex: scrie cu simpatie (calitate relativ rarã, as zice, printre românii neaosi ca mine) dar si cu o anumitã distanṱare, evitând, elegant, cãderea in melodramã (thank you, Sir!). Iatã câteva din “momentele” mele favorite, organizate oarecum tematic. 

Este cumva românul anti-semit? Dorian: “Proprietãreasa, madam (nota mea: Ah, cum mã innebunesc dupã acest “madam” din mahalaua copilãriei mele bucurestene!) Danilã, ne striga tot timpul prin usã: La Palestina cu voi, la Palestina!”. 

Este (sau a fost?) românul anti-comunist? Dorian: “Azi-dimineaṱã, când am iesit cu tata in oras, era liniste peste tot, atât de liniste, cã mi s-a fãcut fricã. Nu mergeau masini, lumea nu vorbea. – Ce s-a întâmplat? L-am intrebat pe tata. – A murit tovarãsul Stalin, mi-a spus el încet, cu tristeṱe in glas.” 

Este (sau a fost?) românul turnãtor? Dorian: “- Si vãrul tãu, am uitat cum îl cheamã, tot ofiṱer de Securitate? – Nu, l-au dat afarã, au zis ca nu era serios. – Si tu …? – Nici eu nu mai sunt cu ei, dar sã sti cã despre tine nu am spus niciodatã nimic. Am simṱit brusc fiori reci prin tot corpul.”

Este românul descurcãreṱ? Dorian (Londra 1990, înainte de a pleca la Bucuresti, prima oarã dupã 1965): “Înainte de plecare am o discuṱie cu Traian Ungureanu (coleg la BBC), care fusese deja la Bucuresti de douã ori. Îi pun tot felul de întrebãri: – Unde schimb bani? – Oriunde! Si prim-ministrul îti schimbã, rãspunde el fãrã nici o urmã de zâmbet. – Cum decontez cheltuielile? – Toṱi îṱi vor da chitanṱe, cel mai usor lucru din lume. Pot sa-ṱi dau si eu. Nu mai insist. Mai târziu am constatat cã tot ce-mi spusese era adevãrat.”

Este sau nu este românul mioritic? Dorian (despre prietenul lui din copilãrie, Niky din Constanṱa): “– E totusi foarte nedreaptã viaṱa! Mi-a spus el in seara aceea. Am pornit amândoi de la acelasi start, in urmã cu 40 de ani, din perioada din care sunt bileṱelele acestea (nota mea: Pãstrase bileṱelele 40 de ani! Daca scena nu ar fi realã ar fi meritat inventatã! Literar, este aproape demnã de Caragiale!). Era clar. Nimic nu mai putea sã-i schimbe ideile sau sã-l scoatã din letargia în care se afla de ani de zile.” 

In sfirsit, al cincilea, si cel mai important, personaj principal: omul Dorian (si familia lui imediatã) vãzut (creat?) de scriitorul Dorian. Pentru a se achita de aceastã sarcinã esenṱialã, Dorian “scriitorul” reuseste sã fie, simultan, obiectiv si nu prea, mucalit si agresiv, discret si locvace, lucid si emotiv; cu alte cuvinte, paleta este bogatã, penelul este suplu iar pictorul “dibaci”. Iatã câteva trãsãturi remarcabile ale “personajului” Dorian. 

Este omenos (existã oare un echivalent englezesc pentru acest cuvânt românesc?) si înṱelegãtor (delicat dar si lucid) cu semenul lui: “Cã doar nu era sã-i spun adevãrul, si anume ca eram aprovizionaṱi cu acest vin de un tip care lucra la Murfatlar si care dacã n-ar mai fi ciupit puṱin pe de laturi poate n-ar fi supravieṱuit, el si familia lui”. Urmãtorul exemplu este favoritul meu: “Dupã ce l-am cunoscut mai bine, am inṱeles de ce (Mihai Vasilescu) a rãmas in Occident. (…) Probabil ca a avut si alte motive, dar mie mi-a plãcut sã-l descopãr pe acesta”.

Mihai Vasilescu (Edgar Selaru) este vechiul coleg si prieten al autorului, cãruia acesta îi adreseazã primul paragraf de mulṱumiri. Tot dânsul este distinsul autor al unei cãrṱi dense si neobisnuite, “Refugiatii” (Editura National, 2013), pe care am citit-o practice  intr-o noapte. 

Suferinṱa si împlinirea sufleteascã sunt trãite în cheie poeticã. Iatã aici cele douã mãrgãritare delicate pe care nu cred cã le voi uita usor. “Am rãmas singur cu ea, ascultându-i respiraṱia micã, dar regulatã. Aproape de ora sase a deschis ochii, mi-a strâns mâna si mi-a spus in englezã: – My first death (prima mea moarte)”. “Marjorie a venit pe la ora sapte seara, si … este aici în continuare, când scriu aceste rânduri”. 

Este lucid si caustic, când este cazul, cu precizie si aplomb: “Nu mai am nici un dubiu. Din cauza lui Caragiale, e greu sã mai faci politicã in limba românã. Dupã el, nu mai poate fi luat în serios discursul multor politicieni din România, i-am rãspuns”.

Personajul Dorian (sau, cel puṱin in acest caz, si personajul si scriitorul Dorian) este, dupã cum spun românii, un om cu frica lui Dumnezeu. Pentru cã numai un om cu frica lui Dumnezeu stie (si vorbeste atât de convingãtor despre) ce datoreazã îngerului sãu protector.

Mã opresc aici, nu înainte insã de a spune un singur cuvânt despre umorul “personajului” Dorian: REMARCABIL. Nu mã pot reṱine sã transcriu un singur exemplu: “La o conferinṱã medicalã la Praga,a trebuit sã traduc cã injecṱia se administreazã în buttocks. Nu mi-a venit imediat în minte cuvântul “fese”, si am spus cã “injecṱia se administreazã în buci”. Nicu, lângã mine, era sã cadã de pe scaun”.

 

CATEVA NEÎMPLINIRI

Trebuie sa precizez douã lucruri: (a) M-am nãscut si am trãit 49 de ani in România (din 1948 pânã in 1997), înainte de a emigra în Canada. In toṱi acesti ani nu am ascultat niciodatã nici BBC, nici Vocea Americii sau Europa Liberã. De ce? Probabil cã, pe de o parte, nu eram interesat (eu stiam cum se trãia in România!) iar pe de altã parte, eram prea ocupat sa trãiesc (era sa zic sã supravieṱuiesc). In Canada insã, BBC (TV si internet) este una dintre cele trei sau patru surse principale de informaṱii cotidiene (impreunã cu CBC – canadian, PBS – american si, sporadic, France 2). (b) Istoria mã intereseazã, chiar foarte mult.

Având in vedere cele de mai sus, speram ca Dorian mã va ajuta sã pãtrund în “mãruntaiele istoriei”, acolo unde, în mintea mea, cel puṱin, un corespondent BBC si (mai ales!) un interpret (traducãtor) al guvernului si Casei Regale britanice a avut acces. Dar am fost oarecum dezamãgit sa constat ca informaṱia ineditã (nu bârfa!) lipseste aproape cu desãvârsire. Pentru clarificare, iatã un exemplu. 

In timpul discuṱiei dintre lordul Carrington, purtãtorul de cuvânt al opoziṱiei conservatoare, si demnitarul ceausist Paul Niculescu-Mizil (prin 1977, se pare), lordul a declarat cã partidul sãu este preocupat de problema drepturilor omului si de respectarea acestor drepturi in România. Urmeaza episodul, foarte interesant, in care Dorian corecteazã traducerea tendenṱioasã a consilierului lui Mizil. Si pe urmã … nimic. Asteptam cu nerãbdare sã citesc ce a rãspuns românul si cum s-a incheiat acest dialog între cei ce reprezentau douã lumi diferite. Intrucât îmi vine greu sã accept o pauzã în memoria surprinzãtoare a autorului, nu pot gãsi o explicaṱie acestei tãceri. Sa fie vorba de discreṱie sau reṱinere? Sau de dorinṱa de a nu contraria cititorul român? Sau, poate, de respectarea unui anumit cod deontologic privind relaṱiile diplomatice? Sau asteptãrile mele sunt nejustificate si cele douã personaje nu au spus nimic important pentru istorie? Orice ar fi, pentru mine este o neîmplinire (în carte sunt mai multe situaṱii de acest fel).

În altã ordine de idei, in carte abundã zeci de personaje, mai mult sau mai puṱin episodice: rude, mai apropiate sau mai depãrtate, rudele rudelor si prietenii lor, prietenii autorului si prietenii prietenilor, la care se adaugã un numãr impresionant de români care au lucrat pentru BBC. In plus, autorul a cãlãtorit foarte mult si … ii place sã-si povesteascã amintirile de cãlãtorie. Cu tot respectul pentru “suveranitatea” autorului, am avut uneori impresia cã aceastã aglomerare de detalii poate afecta negativ ritmul si fluenṱa povestirii. 

Sper cã aceste observaṱii minore ar putea fi utile autorului pentru ediṱia a doua si/sau pentru ediṱia în limba englezã. 

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

Incep cu enunṱuri de o monumentalã banalitate. 

Existã trei moduri diferite in care ne desfãsurãm existenṱa. Primul este existenṱa fizicã sau viaṱa de fiecare zi. Acest mod de a exista este comun tuturor oamenilor si este trecãtor. Al doilea mod de a trãi este cel în care individul cautã si absoarbe recorduri (scrise, pictate, muzicale, arhitecturale etc.) sau, in cazuri excepṱionale, le creeazã; acest mod de existenṱã este peren pentru cã recordurile sunt perene (nici un record nu dispare fãrã a lãsa urme). Al treilea mod de existenṱã se referã la relaṱia individului cu Divinitatea si este in afara cadrului acestor comentarii.

Personajul Dorian are, spune cartea, doua pasiuni fundamentale: sa dea din când în când un brânci vieṱii pentru a-i schimba cursul (o pasiune aparṱinãnd primului mod de  a-ṱi trãi viata) si sã citeascã cãrṱi (ceea ce se incadreazã în modul de viatã peren). În mod miraculos, cele douã pasiuni ale lui Dorian se intâlnesc numai de trei ori in viaṱa sa. Prima oarã, Dorian dã un brânci vieṱii scriind câteva rânduri pe o foaie de hârtie (un record) pe care nu o semneazã (episodul auto-denunṱului anonim). 

A doua oarã, Dorian si-a busculat viaṱa când a scris aceastã carte (un record), care îi deschide accesul la perenitate. 

A treilea moment când cele doua moduri de viaṱã s-au intersectat a durat cca. 40 de ani, timp in care Dorian a citit la diverse microfoane recorduri produse de alte persoane, si a generat recorduri verbale (care pot deveni perene când cineva le scrie sau sunt comunicate din gurã în gurã, creând tradiṱie), traducând si spunând de multe ori fraze memorabile (pãstrate in memoria autorului Dorian si probabil si a altora).

Cam asta ar fi. 

Am citit cu plãcere, interes si destulã invidie aceastã carte deosebitã. Felicit Editura “Humanitas” pentru publicarea ei.

Si totusi, de ce am ales titlul “Viaṱa ca un tablou impresionist”? Intâi m-am gândit la pânzele lui Monet sau Renoir, cu petele lor de culoare care genereazã “impresia”, si nu am fost foarte mulṱumit de aceasta metaforã. Dar apoi mi-am amintit de straniul tablou superb al lui Édouard Manet, de la Courtauld Gallery din Londra (A Bar at the Folies-Bergère) si am hotãrât cã metafora rãmâne.

2 Comentarii

  1. Liceul era pe Maior Coravu? – ER – Pentru ca profesorul Mugur a predat o perioada si pe acolo

    • Dan Andrei Constantinescu Constantinescu Dan Andrei says:

      Multumesc pt. intrebare. Da, liceul se numea „Emil Racovita” si era la intersectia Maior Coravu si Mihai Bravu. Intr-adevar, profesorul Florin Mugur a predat la acel liceu. Sanatate! Dan

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *