(rezonabilă) Suspiciune

Nu trebuie să fii nici cârcotaș, nici etern pornit pe suspiciuni ca să observi că est quid adică e ceva în desfășurarea evenimentelor de masă în perioada pandemică; mai ales când există și o implicare cultică, fiind clar că nu ne punem rău nici cu Biserica dar nici cu electorii gregari căci  de la ei vin voturile. A trecut cea mai mare sărbătoare a creștinătății, a omenirii, cum hiperbolic către maximizant e numită de unii Învierea Domnului, deși nici jumătate din muritori nu e creștină; dar e de înțeles: fiecare vrea să fie cel mai… În mod cu totul îmbucurător dar suspect, sărbătoarea a coincis cu începutul relaxării; în locuri consacrate deja prin haos și nerespectarea regulilor chiar și de bun simț, litorale sau nu, cetățenii au înțeles că dacă se unesc întru tembelism juvenil și nu numai, vor învinge și, vorba poetului „au învins”: un superior de la Jandarmerie se întreba sincer în fața unei mediatice ușor isterizate, dornice să vadă confruntări pentru care tot Statul iese vinovat, „ce putem face noi, 80-100 de jandarmi cu zece mii de cetățeni recalcitranți???” Nu la fel s-a întâmplat în câteva țări tot comunitare (Franța, Belgia, Germania) unde, dacă tot era 1 Mai, scandalagiilor „clasei muncitoare” li s-a reamintit  contondent  de unde a pornit  ziua internațională a muncii. 

Cei vechi numeau sărbătorile feriae  raportând substantivul la fanum loc sacru, al zicerii sacre înlocuit apoi cu templum. Cum trebuie să fie sărbătoarea ne-o spun Titus Livius și Varro. Pornind de la verbul zicerii fari rezultă că discursul sacru era în zilele când, prin  repaus, erau cinstiți zeii, apărând astfel dies festus zi de sărbătoare. Dar nici atunci exagerările nu erau privite cu ochi buni căci robiții unor culte (neromane la origine) precum Cybele, Isis, sau Magna Mater erau, pornind de la fanum,  fanatici; apoi,  toți cei care nu doreau creștinismul. Mai erau și profani, necurații, impurii, adică opriți în fața templului.

De subliniat însă că în ciuda tuturor moștenirilor benefice de care avem parte din latină, cu sărbătorile stăm puțin altfel, adică și  mai bine; ceea ce nu înseamnă că și respectăm ceea ce am primit; iar asta pentru că sărbătoare, a sărbători, a serba ne  duc la verbul servare care presupune în primul rând respect, observație atentă, păstrarea unei ordini a lucrului și a odihnei,  observarea cerului de către auguri, a salva. Deci etimologic cel puțin, sărbătoarea e oarecum „necruțătoare”, adică nu permite aranjamente relaxante; și totuși, cu câteva zile înainte roșul s-a transformat în verde  mai ales în zonele unde se premedita scandalul zbierătorilor; în mod benefic de această dată buletinele de știri prezentau frumoasele obiceiuri strămoșești culinare, muzicale, ignorând virusul trimis parcă  în repaus la mica înțelegere. Nu numai că nu se mai întâmpla nimic rău nici în viziune mediatică, ci am asistat la colocvii stranii între deservenți ai cultelor, mai mult decât onorabili, de o parte (a microfonului) și mediatici parșivi structural, de cealaltă parte, încercând (cu câteva excepții impertinente) să-și atragă parcă descinderea Sfântului  Spirit măcar deasupra capului. 

Deci fără a fi nevoie de suspiciuni, e limpede că printr-o bună colaborare de data aceasta cu factorul pandemic, s-a reușit organizarea unui 1 Mai Pascal mulțumitor. De reținut însă că sărbătoarea, oricare ar fi ea,  prin originea ei înseamnă a veghea, a păstra nevătămat.  Căci există și starea post festum.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *