“Strip down, rise up”, documentarul produs de Netflix care a avut premiera în luna februarie a acestui an, este un proiect poate prea ambițios ce încearcă să acopere întreaga paletă de probleme sociale „fierbinți”, începând de la consolidarea și dezvoltarea personalității feminine, la aspecte legate de discriminare rasială, patriarhat, sănătate mintală, abuz și sexualitate. Tot parcursul are în centru reîncadrarea discursului despre dansul erotic, de la un subiect tabu la o nouă formă de terapie prin mișcare. Narațiunea principală este una simplă: un grup de femei făcând parte din toate păturile sociale, după cum ne atrage atenția chiar un text afișat la debutul documentarului, se înscriu într-un curs de dans erotic care se întinde pe o perioadă de șase luni și care promite redobândirea feminității, încrederii de sine și a controlului asupra propriei vieți.
Ceea ce poate suna în primă instanță extrem de promițător, progresist și dezirabil, se dovedește la o a doua privire, mai atentă, a fi de fapt o altă formă de manipulare, constrângere și strategie de marketing. “Strip down, rise up” pare a fi mai degrabă un documentar despre cum ia naștere un cult, decât o invitație spre renunțarea la prejudecățile legate de dansul erotic și acceptarea acestuia drept formă de terapie cu efecte pe termen lung. Este discutabilă, de altfel, și încadrarea producției în categoria de film – documentar, întrucât avem de-a face mai curând cu o reclamă prelungită grosolan pentru studioul de dans al lui Sheila Kelley, antrenoarea nonconformistă care reușește să potrivească actualele discursuri ale celui de-al patrulea val feminist cu pasiunea sa pentru pole dancing. Produsul final? Aproximativ două ore de filmări dintr-o sală de dans plină de femei vulnerabile care performează în timp ce plâng și sunt forțate să rememoreze traumele prin care au trecut. Tabloul descris nu pare a fi deloc în proximitatea imaginii pe care părerea colectivă o are asupra unei săli de dans în genere, spațiu ce inspiră sentimente de entuziasm, fericire și libertate. Acesta este chiar punctul de turnură propus de regizoarea Michele Ohayon și antrenoarea Sheila Kelley prin care își propun să revoluționeze industria dansului erotic. Modul în care doresc cele două să înfăptuiască această schimbare paradigmatică aduce, mai degrabă, cu un veritabil debut al unui cult, iar în continuare, voi expune aspectele în baza cărora această interpretare devine viabilă, dacă nu chiar, devine singura modalitate de receptare posibilă.
Trebuie să menționez încă din introducere faptul că sunt conștientă de incongruența dintre analiza de față poate prea pretențioasă și produsul finalmente comercial care este “Strip down rise up”. Comentariul de față își găsește justificarea în raport cu două aspecte pe care le găsesc problematice. Pe de o parte, consider importantă încercarea de taxare a producțiilor ce folosesc discursul feminist drept strategie de marketing. Motivul este simplu. Avem de-a face cu o manipulare a unui curent important cu mize reale, ce are în vedere adresarea problemelor precum experiențele, abuzurile, traumele și dificultățile cu care se confruntă femeile. Această manipulare are în ultimă instanță ca scop entertaining-ul, publicitatea și crearea de idoli falși precum Sheila Kelley prezentată de Michele Ohayon ca mare izbăvitoare a femeilor. Pe scurt, ne lovim de un fenomen ce poate fi rezumat printr-o sintagmă descriptivă de tipul feminism gone wrong. Pe de altă parte, este nevoie de o precauție suplimentară față de grupările ce nu se reclamă de la nicio organizație reglementată de o autoritate și care să lucreze în baza unui program prestabilit și recognoscibil, dacă este să luăm în considerare istoria recentă a Americii. Începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea, se poate depista cu ușurință un boom al grupărilor de tip cult în SUA. Amintesc din memorie grupări precum Johnstown, Manson Family, Children of God, Rajneeshpuram și unul dintre cele mai recente, NXIVM (despre care HBO a produs de curând un serial documentar intitulat “The Vow”). Întrebarea care se pune este următoarea: ce a învățat cultura pop americană din experiența acestor grupări utopice care au degenerat cumplit? Să nu uităm că și aceste mișcări, precum cea propusă de Kelley și Ohayon, se pliau pe spiritul și nevoile vremii și aveau ca miză aparentă întrajutorarea celor marginalizați, oprimați, defavorizați, pe care societatea a eșuat să îi salveze. Acești doi versanți (folosirea greșită a discursului feminist și predispoziția culturii americane de a crea culte) formează tabloul în care demersul de identificare a caracteristicilor de cult ale producției “Strip down, rise up” își află sensul și devine necesar. Pentru a nu prelungi acest discurs, am comprimat aspectele de interes în trei mari categorii ce urmează a fi discutate pe larg.
- Mediul
Climatul în care Kelley și Ohayon ne plasează și își plasează proiectul este unul din start problematic. Vocea lui Sheila, suprapusă peste imaginile cu femei performând, afirmă cu o siguranță tranșantă, încă din introducere, că războiul dintre bărbați și femei reprezintă status-quo-ul societății contemporane. Cele două puteri beligerante au ca obiect al disputei corpul femeii prezentat în termeni de împroprietărire. Bărbații doresc să posede trupul femeii datorită frumuseții, erotismului și mai ales, a puterii aflate încă în potențialitate de care acesta dispune. Misiunea pe care Sheila și-o atribuie este aceea de a reda femeilor corpurile lor în toată forța pe care o posedă, actualizată de această dată. Acest tablou schițat de documentar este problematic din mai multe puncte de vedere. În primul rând, avem de-a face cu o perspectivă pur materialistă asupra femeii care pare a nu fi mai mult decât corpul ei. Asupra acestui aspect voi reveni într-un alt punct al textului în care voi discuta despre confuziile conceptuale cu care întreg discursul producției operează. În al doilea rând, acest război declarat nu face decât să adâncească prăpăstiile, pe de o parte, dintre cele două sexe, indicând exclusiv către acest țap ispășitor generic care este „Bărbatul”, iar pe de altă parte, dintre grupul format de Sheila și restul societății. Identificarea unui vinovat în timpul unei situații de criză (criză greu de explicitat în documentar) este primul pas către manifestarea violenței nejustificate și iraționale. Nu susțin că există vreun indicator direct în documentar de încurajare la violență, ci numai că întreg cadrul prezentat permite ca îngrijorările în privința modului în care vor devia discursurile și acțiunile grupului să fie justificate. În alte cuvinte, climatul creat de Sheila în care încearcă să își introducă cursantele este unul care pretinde în mod imperios închiderea grupului în fața societății „masculinizate”, definită exclusiv în parametri de judecată valorică și persecuție față de femei. Această închidere a cercului format din femei în sala de dans reprezintă, în fapt, scindarea față de societate prin luarea poziției de luptă neodihnită în fața patriarhatului vinovat de întreaga paletă de traume și neajunsuri ale femeilor. Antrenoarea subliniază direct această rupere de lume și, implicit, dependența față de grup într-unul din discursurile sale în care afirmă: “This is the safest place in the world for you!”. Dislocarea de lume se face, după cum am menționat anterior, și la un al doilea nivel chiar între femei. Cursantele sunt avertizate încă de la prima întâlnire că aceste cursuri de dans nu sunt pentru toată lumea, nu sunt pentru “sissies” și pentru oricine înclinat spre critică sau judecăți de ordin valoric. Astfel că, Sheila ajunge să jignească una dintre participante numit-o „un bărbat bun” pentru simplul fapt că respectiva prezintă rezerve față de activitatea grupului. Grupul Sheilei are potențial să se întoarcă împotriva tuturor femeilor care găsesc că această formă de “empowering” nu este singura posibilă și nici neapărat cea mai bună. Răzvrătirea, izolarea, dependența și condamnarea a tot ceea ce nu e în conformitate cu grupul sunt atitudini care, în această formulă, creează mediul perfect fertil pentru dezvoltarea unui cult.
- Jargonul specific
Poate printre cele mai pregnante și des întâlnite caracteristici ale unei grupări, putem numi cu lejeritate ca apariție prematură și totuși organică, jargonul specific. Limbajul împărtășit între membri unui grup de tip cult este unul ce schimbă sensuri, denaturează formule și chiar creează expresii ale căror semnificații nu pot fi depistate decât în logica internă a mișcării. În prima parte a documentarului, care este de altfel organizat într-un soi de ordine cronologică, exprimarea cel puțin nefirească îi aparține doar antrenoarei Kelley. Pe parcurs, însă, cu o viteză îngrijorătoare, cursantele încep să își însușească jargonul cel puțin problematic. De ce problematic? În primă instanță pentru că se prezintă ca o exprimare ermetică, după cum am menționat anterior, și mai apoi pentru că nu își definește termenii, ba chiar trădează o confuzie conceptuală iremediabilă.
Mă voi apropia de câteva exemple pentru a arunca lumină asupra a ceea ce susțin. Ohayon plasează la începutul documentarului său afirmația lui Kelley “We’ve been shutting down the feminine body.”. Ceea ce ar trebui să simbolizeze o astfel de exprimare este că un necunoscut impersonal “we/noi” a cenzurat corpul feminin. În ce modalitate? Nu ne este clarificat niciodată. Este această cenzură exclusiv orientată către corpului femeii? Este femeia numai corp? Este acesta mărul discordiei între femeie și societate? Mă îndoiesc teribil, însă pentru a încerca să înțeleg eu însămi limbajul producției, mai amintesc o serie de exemple: “I’m in a war to help women reclaim themselves”, „reconnect with your body through sexual movement”, „Release deep, deep pain and deep trauma in your body”, „the society has stolen your body”. Lista poate continua, însă fără a clarifica prea mult la ce se referă discursul documentarului când utilizează atât de confuz o gamă largă de concepte. Este complicat să înțelegem, în primul rând, la ce se face referință când este utilizat termenul „femeie”. Este femeia doar corpul ei și avem de-a face de fapt cu o viziune ce spiritualizează corpul? Pare a fi chiar mai mult de atât. Ohayon și Sheila, iar mai apoi chiar cursantele, încep să creadă într-o minte corporală, abilitată cu memorie și afectivitate, scindată de un alt tip de minte care este al persoanei în cauză. Pe parcursul documentarului, femeile refuză să vorbească despre anumite traume, însă antrenoarea le forțează, afirmând că trauma este prinsă în corpul lor, care funcționează după alte reguli decât firea. Este greu de cuprins această viziune schizoidă asupra femeii. Pe de o parte femeia e corp, supus, subjugat, cenzurat, pe de altă parte, femeia e și altceva, un soi de „eu” ce contribuie la cenzurare, la marea conspirație patriarhală ce determină un refuz categoric de rememorare a unor evenimente traumatice. Însăși acest tablou este cel care determină înstrăinarea femeilor de propriul corp, care pare o amenințare vie la adresa sănătății lor mintale. Cumva Sheila afirmă că poate cursantele sale sunt într-adevăr vindecate de anumite leziuni emoționale, însă corpul lor categoric nu. De altfel, antrenoarea ține în repetate rânduri să descrie ea însăși stările, gândurile și situațiile femeilor din grup, o altă formă de manipulare subversivă și implementare a unui limbaj difuz și obscur. Remarcăm astfel o altă caracteristică specifică cultelor prin care liderul își exercită puterea asupra membrilor.
Această constatare, însă, coerentizează întrucâtva imaginea mai largă a mișcării prezentate în “Strip down, rise up”. Dacă este ceva ce iese în evidență încă din debut, este lipsa unei mize finale sau, mai degrabă, încercarea de a avea un scop mult prea general pentru a indica direct înspre segmentul în care sunt resimțite direct beneficiile antrenamentelor de dans erotic. Aceasta este o consecință directă a limbajului neclarificat și propriu folosit de Kelley. În finele documentarului, pare că experiența cursului în cadrul „S Factor” a îmbunătățit calitatea vieții cursantelor pe toate planurile. Pentru a numi o parte dintre reușitele pe care montajul lui Ohayon le pune în legătură directă cu aderarea la grup, una dintre cursante s-a căsătorit, o alta a reușit să avanseze în domeniul de activitate, iar una dintre femei chiar a slăbit după o lungă perioadă de luptă cu obezitatea. Este destul de greu să facem legătura între dans și aceste reușite, poate mai puțin când vine vorba de pierderea unor kilograme în plus. Însă ceea ce Michele Ohayon încearcă să ne vândă este un soi de formulă magică prin care orice femeie poate reuși, pe orice plan își propune și indiferent de problemele pe care le întâmpină. Ceea ce, în cel mai bun caz, poate fi considerată o naivitate din partea regizoarei, însă nu cred că este cazul.
- Constrângere, hărțuire, manipulare
Cu siguranță cele mai controversate secvențe din documentar care ar trebui să determine publicul să chestioneze scopul producției, sunt scenele de constrângere, hărțuire și jignire la care sunt supuse femeile participante, spre propriul lor bine, din câte ar trebui să credem. După cum am menționat anterior, există un număr mare de secvențe în care femeile refuză să vorbească despre anumite situații traumatice prin care au trecut, să evite reamintirea unui episod ce le-a lezat și chiar să se expună în anumite ipostaze pe care le găsesc ca fiind incomode. Să nu uităm totuși că acest curs nu este unul oarecare, cu un public deja prezent, însă restrâns, ci este filmat, menit să apară pe una dintre cele mai populare platforme de streaming ale momentului. Asta nu o oprește pe Kelley și nici pe Ohayon, să își forțeze subiecții să acționeze împotriva voinței lor. Femeile povestesc episoade de abuz sexual ce au avut loc cu zeci de ani în urmă, rememorează sentimente de disperare și neputință, repuse chiar în act, pe care le-au resimțit o dată cu pierderea cuiva drag, sunt constrânse să își atingă lasciv toate părțile corpului, în ciuda sentimentului lor de invadare a intimității. Una dintre membre renunță după scurt timp și din această cauză, Kelley ține să reamintească publicului că există femei care sunt masculinizate de societate și mult prea prinse în încercarea lor de a imita bărbați pentru a se vindeca și a-și actualiza potențialul maxim. Ni se sugerează să considerăm astfel de femei lașe și încuiate la minte, pe modelul „dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră”.
Apogeul și totodată momentul în care nu mai devine o chestiune de interogat dacă Netflixul tocmai ne-a furnizat un documentar despre debutul unui cult, este o scenă ce surprinde unul dintre stadiile „cruciale” ale vindecării prin care trebuie să treacă membrele cursului. În acest stadiu, Sheila Kelley invită trei bărbați la studio, care să privească femeile dansând, pentru ca mai apoi să le îmbrățișeze pe rând. În termenii prezentați de regizoarea Michele Ohayon, acesta este punctul de reconciliere a femeilor cu bărbații care le-au rănit, reprezentați generic prin cele trei persoane invitate. Aceștia însă, nu sunt orice fel de masculi, încearcă Kelley să ne atragă atenția, ci sunt speciali prin faptul că „au accesat o conștiință superioară”. Este greu de spus ce înseamnă această formulă, însă ar trebui să reprezinte motivul pentru care acei bărbați, dintre toți din lume, sunt cei mai îndreptățiți să ia parte la spectacolul erotic al cursantelor, pentru ca mai apoi să le și țină în brațe liniștiți în timp ce ele plâng. Scena este de un ridicol cumplit și pare să contrazică exact starea de război absolut în care Kelley și Ohayon se află cu patriarhatul. De ce trebuie ca dansul erotic al femeilor, cu mize terapeutice, să aibă la un moment dat un public masculin? De ce cursantele trebuie să lase străini să le atingă? De ce trebuie să își afișeze cele mai intense și dureroase emoții în fața unor bărbați necunoscuți? Pentru vindecare, ar spune cele două doamne aflate în spatele acestei producții cel puțin dubioase. Cred că noi, totuși, ar trebui să înțelegem caracterul manipulator, problematic și periculos al unei astfel de situații.
Ceea ce m-a frapat îndată ce am încheiat de vizionat “Strip down, rise up” a fost lipsa de critici împotriva acestuia. În niciuna dintre recenziile pe care le-am parcurs, nu este ridicată vreo problemă în legătură cu conținutul prezentat. În ciuda comentariilor favorabile din partea criticilor, publicul se dovedește a fi mult mai precaut și mustrător la adresa noului produs oferit de Netflix. Observațiile cu adevărat relevante apar din partea terapeuților, dansatorilor profesioniști și a oamenilor de rând (în special a femeilor) care reușesc să vadă dincolo de trendul în care “Strip down, rise up” se încadrează cu brio și să remarce mediul toxic glorificat în documentar.
Ar trebui să reprezinte un semnal de alarmă pentru comentatori faptul că un ambalaj în conformitate cu credințele și problemele vremii, poate ascunde de fapt o mișcare de acaparare, manipulare și constrângere chiar a categoriei oprimate din care se reclamă. În cele din urmă, țin să menționez faptul că antrenoarea Sheila Kelley este de profesie actriță, neavând studii de specialitate care să îi permită și fundamenteze formularea de butade și strategii de vindecare pentru persoane cu traume psihologice. Discursul lui Kelley poate părea unul spiritual, seducător, bine intenționat, deși și acest aspect e discutabil, însă pus în practică, lucrurile arată mult mai sumbru decât ne-am fi putut imagina.
