Destinul (trium)viral al coaliției

Discuțiile  inutile până la stupide, augmentate prin caragialescul dat cu părerea (pe lângă) și datul mediatic din mâini nu fac decât să probeze încă o dată incultură și dorință de senzațional cu orice preț; mai ales când „coaliția se clatină” sau „se destramă”. Incultură pentru că istoria nu se face trăncănind mediatic, ci șoptind în culise; dorință de senzațional până la prostie afișată, deoarece se vădește că nu se știe ce e o coaliție. Chiar dacă preluat din fr. coalition, cu o aparență neutră, adică nici cal, nici măgar iarăși caragialesc vorbind, cum de latină tot nu putem scăpa în ciuda strădaniei celor cu „chipul lor isteț de oaie creață”   (Eminescu)  diriguitori ai învățării la români, ne întoarcem la verbul coalescere, compusul lui alere a hrăni; supinul compusului e coalitum de unde ușor tardiv coalitio. Înțelesul compusului este a se hrăni împreună, a se ghiftui împreună pentru a prinde puteri, politic a se coaliza. DEX arată corect  în acest caz că scopul, adică acțiunea comună,  face coaliția; să precizăm că totul e pentru acapararea puterii în Stat. Până la urmă scopul unei coaliții politice e cel etimologic  atât la figurat cât și la propriu. Discursurile despre binele Țării și al poporului probează în general dispreț față de auditoriu, indiferent de nivelul său,  fie și pentru că intenția reală este deținerea puterii conducătoare. E un morb clasic ce trebuie înțeles dar nu acceptat pentru că duce la delir. Titlul ionescian Delir în doi, în trei, în câți vrei departe de a fi absurd, sugerează că rupturile pornesc tocmai de la delirul generat de dorința de impunere a unei opinii stupide de regulă sau nu; chiar dacă ai noștri credeau că unde-s doi puterea crește, în timp dușmanul nu trebuie să sporească pentru că oricum se sapă delirant cei doi. Când în coaliție sunt însă trei, lucrurile par mai complexe; avem câteva exemple clasice deci eterne. Mai precis triumviratele din Roma antică. 

Compuse din tres viri, trei bărbați adică – să numărăm atent căci DEX, fără latiniști, spune că la Roma erau trei consuli care în fapt întotdeauna au fost doi – triumviratele erau coaliții declarate ca ultima soluție de salvare a Republicii romane, a poporului; nu erau altceva decât o modalitate de a obține puterea conducătoare, după cum urmează: triumviratul Pompeius, Caesar, Crassus, a fost treapta necesară pentru ca Iulius să ajungă cât mai sus. Alianța s-a dovedit în final catastrofală pentru toți coalizații: Pompeius decapitat în Egipt la cererea micului Ptolemaios, frățiorul Cleopatrei; Caesar  s-a întristat văzând capul scos pe jumătate dintr-un vas; în sinea lui s-a bucurat ca orice politician serios care-și vede eliminat fostul aliat; Crassus, am mai arătat-o, moare cu aur topit în gură ca să se sature. Ultimul membru al coaliției, pradă hormonilor, cade multiplu înjunghiat în senat pe bună dreptate, căci ce s-ar fi întâmplat dacă muta capitala Imperiului în formare,  la Alexandria??? 

De subliniat că nimeni nu a plâns (perdanții fie au fost eliminați, fie au trecut mai departe), nu s-a comentat și nu s-a dat din mâini și, mai mult, Statul a mers mai departe; adică s-a trecut la a doua coaliție formată din Antonius, Octavianus și Lepidus. În acest caz s-a vădit mai bine faptul că „două odgoane asigură mai bine corabia” (scrie Propertius), adică doi sunt cei care contează într-o coaliție,  chiar dacă sub obsesia trinității (și zeii supremi formau o trinitate Iuppiter, Mars, Quirinus) triumviratul cere trei … odgoane. La fel de evident că unul ajunge să conducă, adică cel mai inteligent cu șanse de a fi cel mai puternic de la un moment dat. Ca atare, Antonius, la fel de hormonal precum precedentul din așternutul Cleopatrei,  cedează total în fața lui Octavianus care devine primul Imperator al Romei; Lepidus, care oricum nu prea contase în triumvirat fiind doar necesarul al treilea, e lăsat în pace la propriu, murind la șaptezeci și șase de ani ca ultimul Pontifex Maximus al Republicii care oricum nu mai exista. Postul va fi preluat solemn de … Tatăl Patriei, adică Octavianus Augustus. 

Deci, precum cărțile și coalițiile își au destinul lor de multă vreme, decis de un delir bine controlat – paradoxal rațional chiar –  de către cel mai inteligent, dincolo de palavre și presupuneri. Destinul coaliției aparent dramatic pendulează între modelul triumviral, inevitabil,  și transpunerea virală, pe cât de atrăgătoare pe atât de inutilă.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *