Chipuri

Era acolo de multă vreme. Încadrată de o ramă de lemn peste care parcă nu trecuseră anii, străjuia camera de zi;  privirile lor pătrundeau cele mai tainice secrete și cunoșteau fiecare năzbâtie. De pildă, veneam cu pachetul de mâncare neînceput de la școală, chiar dacă mi se spunea că trebuie să mănânc pentru a crește mare și că, în alte țări copiii nu au ce mânca și ar trebui să respectăm mâncarea pe care ai noștri o puneau zilnic pe masă. Atunci mă uitam la chipurile lor pictate, mi se păreau triste și promiteam în gând că voi mînca tot, a doua zi. Când luam o notă mare, chipurile lor mi se păreau vesele și limpezi.

Seara, înainte de a mă lăsa în voia somnului mă gândeam la îngerașul meu și îi spuneam în gând  rugăciunea. Știam de la bunici că fiecare copil are, de la naștere, stabilit un îngeraș care să-i poarte de grijă;  copilul trebuie să fie cuminte și atent ca să nu-și rănească îngerașul. Mă gândeam cu groază cât de tare a pătimit al meu, mai ales în vacanțe când mă jucam împreună cu copiii vecinilor, când ne îmbrânceam la rațele și vânătorii, la prinselea, la hoții și vardiștii și mai ales când am căzut din copacul în care mă ascunsesem să nu fiu găsită așa de repede la de-a v-ați ascunselea.  Cred că, după ce am crescut, îngerul meu a oftat liniștit, a luat o gură de aer și a zis că e prea multă liniște, parcă se prevestește o furtună….despre asta însă, vom discuta altădată.  Să revenim la copilărie cu îngerașul aferent care suferea alături de mine la răceli, la gripe, la rujeolă, la oreon, la otitele cumplite care mă chinuiau până mă îmbrățișau ai mei și îmi turnau picăturile calde și uleioase în ureche.

A trecut în galop timpul și, venind într-un an de sărbători acasă, la părinți, am văzut că icoana veche, prietena și ocrotitoarea copilăriei nu mai era pe perete și în locul ei stătea o altă icoană nouă, pictată frumos în culori vii. Icoana mea cu Fecioara și Pruncul fusese dusă în casa din satul natal al bunicului unde nu locuia nimeni permanet, pentru a străjui gospodăria; credința este ca orice cămin să aibă o icoană ocrotitoare.

În amintirea copilăriei, a bunicilor și a năzdrăvăniilor acelor vremuri, am luat-o cu mine și acum tronează în sufrageria mea. În fiecare dimineață o privesc și parcă  mi se strânge puțin inima când văd chipurile încruntându-se ușor, dojenitoare și nu zâmbind senin.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *