Alexandru Potecă: “Am avut timp să ne redefinim, să reflectăm asupra a tot ceea ce suntem”

Alexandru Potecă este unul dintre cei mai interesanți sculptori contemporani din România, cu o activitate de aproape două decenii, cu o evoluție artistică legată de exotismul Indiei și de conceptualul obiectului, prezent pe scena românească prin numeroase proiecte și expoziții. Absolvent al secției de sculptură a Universității Naționale de Arte București (2000), Alexandru a absolvit și cursurile Institutului de Arta a Universitatii Visha-Bharati, Shantiniketan, India (2003-2005), de unde a dobândit o atracție puternică pentru “obiecte, simțuri și gesturi” – expoziția The Golden Flat – Ultimul Carnaval(Muzeul Național de Artă Contemporană) concretizând această direcție din creația sa.

În atelierul său din Strada Principatele Unite, idei, concepte, sculpturi, instalații, obiecte și gânduri fermentează și eclozează în realitatea cotidiană, în expoziții colective sau individuale, în colecții private sau în spații publice din România, India sau SUA. Legătura cu India, însă, începută acum aproape două decenii cu o ședere de câțiva ani prolifici, e permanentizată și transpare uneori printr-un proiect, printr-o prietenie, o paralelă sau o referință culturală.

De aceea, Alexandru fost primul artist pe care m-am gândit să-l întreb, în mijlocul pandemiei, cum se adaptează la noua noastră viață închisă la exterior, separată de public și colegi, dar prăbușită definitiv spre interiorul nostru nu întotdeauna primitor, însă plin de surprize, inclusiv creative. Surpriza a fost că Alexandru a pregătit și vernisat o expoziție nouă, rezultată tocmai din acest context inconfortabil, dar care l-a ajutat să reconceptualizeze un proiect abia început în ajun de pandemie: In Us We Trust a avut vernisajul online la Goethe Institut în 20 aprilie.

A trecut ceva timp de la începutul pandemiei și cred ca putem să tragem niște concluzii, deși suntem departe de normalitate încă. Ai observant cum te-au afectat pandemia și consecințele ei – lockdown, izolare – creativ vorbind? S-a schimbat în vreun fel modul în care lucrezi acum?

111Cu siguranță, pandemia a schimbat modelul de eficiență și productivitate după care funcționasem. În prima fază de lockdown am vrut să profit de dispariția stimulilor externi și asta a funcționat foarte bine câteva săptămâni pentru proiectul aflat deja în lucru, In Us We Trust; am reușit să fiu productiv și concentrat o vreme. Apoi, însă, au început să-mi lipsească socializarea, prezența umană și schimbul de idei și creativitatea mea s-a ascuns în anxietate și neproductivitate. A fost o provocare, de fapt. Am continuat, practic, în lockdown, cu o raportare la mine însumi din punct de vedere uman, am ajuns să reflectez la relațiile umane, la modul în care treci prin experiența asta din punct de vedere afectiv și am ajuns la o meditație despre ce înseamnă umanul în condiții extreme în cazul generației noastre. Adică zona de reflecție și analiză a situațiilor în care oamenii nu se pot vedea, nu au libertate de mișcare, nu pot comunica, nu reușesc să se exprime real, de fapt, dincolo de online. Contactul direct e important și în artă, să știi… Practic, creativitatea mea s-a topit într-o lungă reflecție…

Relația cu publicul tău a fost cu siguranță redefinită în tot acest timp…

Contactul cu publicul și cu galeriile a fost foarte afectat, evident. Înainte, oamenii vizitau atelierul și vedeau ce făceam și când nu aveam expoziții. În ultimul timp, schimbul cu publicul a avut de suferit mult. Lipsa de contact a celui care creează cu ceilalți care consumă e devastatoare… Relația cu publicul a ajuns foarte frustrantă, de fapt relația dintre artist și public nu există acum. Cred că mulți artiști au suferit din această cauză. Probabil că este la fel și pentru actori, coregrafi…. Mi-a lipsit contactul cu oamenii interesați de artă, dar am compensat prin alte mijloace de comunicare. Evident, călătoriile de lucru au fost drastic reduse. Am reușit să mai văd câte o expoziție sau un eveniment în vară, acolo unde s-a putut, am încercat să profit de perioada de relaxare… 

Așadar, te-ai retras în interior, fizic și nu numai. S-a schimbat cumva relația cu spațiul de lucru în care te regăsești acum mult mai mult timp?

În esență, relația nu s-a schimbat, de fapt, e o simbioză îndelungată între mine și spațiul în care lucrez. Doar că, în ultima perioadă am devenit mai atent cu spațiul meu de lucru, l-am reordonat pentru că am avut suficient timp, am devenit mai atent la modul cum mă influențează – cred că acum e mai ordonat, mai aerisit și mai confortabil. Mi-am renovat atelierul și acesta a fost un prilej să-l rearanjez și reformulez, de fapt. Mă regăsesc mai mult în el, în spațiu, în general, în mine…

Și cum s-a schimbat spațiul interior, dacă putem spune așa? S-au schimbat lucruri esențiale în perioada aceasta complicată?

222Cred că mulți artiști au trecut printr-o transformare în această perioadă, au început să perceapă altfel lucrurile în ultimul timp, să se redefinească , să se reformuleze pentru a supraviețui în această perioadă. Am observat că în situații de lockdown se instaurează un fel de amorțeală. Ne oprim și din alte direcții ale vieții noastre, observăm mai bine aspecte importante din noi, avem timp să stăm cu noi… Chestii cărora nu le dăm atenție de obicei. Dar nu te poți adapta la asta, în ciuda senzației de început de acomodare. E ca un viitor deprimant. Nu suntem făcuți să trăim așa, minimalist. Trăiești permanent cu nostalgia normalului. Totul e redimensionat, chiar și râsul sau gestica…

Tocmai începusei un nou proiect, In Us We Trust, când a început pandemia.

Proiectul este alcătuit dintr-o instalație de lumină cu efect teatral, scenografic, care era începută chiar înainte de pandemie, în ianuarie 2020, dar care este, întâmplător și paradoxal, aproape de subiectul pandemiei, s-a integrat perfect – nu medical, evident, ci conceptual. Este vorba despre informație, despre rețelele de informație, despre cum acestea ne ajută, dar ne și manipulează, cum deraiază din realitate. Despre ce efecte au în societatea contemporană globalizată, despre capacitatea noastră de a produce adevăruri, valori, credințe și mituri prin interacțiunea noastră cu informația și tehnologiile care o susțin. În plus, devine cu atât mai relevantă în contextul dezbaterilor de astăzi privind vaccinarea și toate celelalte… De fapt, în cele din urmă, e o chestionare a informației și a rolului său, inclusiv conținută în jocul de cuvinte din titlu, înlocuind celebrul motto In God We Trust, unde God este echivalat din ce în ce mai mult cu Informația. Avem adevăruri, credințe, mituri, fake news – și ce facem cu ele, cum le integrăm? Singura certitudine devine confuzia informațională… Cumva s-a potrivit foarte bine tematic cu situația prin care trecem și am câștigat astfel timp și contextul perfect pentru a mă gândi mai mult la acest proiect.

S-au schimbat multe lucruri față de modul în care concepusei inițial proiectul?

444Am regândit proiectul pe coordonate noi, oferite de contextul în care trăim, reflectând asupra formării și deformării realității zilnice sub asaltul media și al societății influențate de ea. Situația asta nouă m-a stimulat să găsesc și alte soluții tehnice, metode și procese noi de lucru. Și noi forme de a mă exprima. Folosesc expresii noi pentru a găsi proiectului un drum aproape de problemele ce ne macină și a inventa o nouă relație cu lumea și cu realitatea prin informație și media. Inițial era un proiect conceput monocrom, cu pigment mat și negru, cu detalii de pământ crăpat și plante uscate, o reconstrucție de peisaj din colaj, un joc subtil de lumină și umbră și iar lumină, un basorelief pe pânză, o abordare între sculptură și pictură. În final, instalația este alcătuită dintr-o serie de compoziții, de seringi cu lichid roșu și albastru fluorescent, metaforă între drog și salvare, manipulare și soluție. Pentru că seringa e centrală în viețile noastre în ultimele luni, m-am întrebat cum pot folosi acest obiect pentru a compune structuri și mici povești despre viața noastră în pandemie, începând cu rolurile ambivalente. Seringa e deseori simbolul pericolului și al adicției, dar și al salvării, mai ales astăzi. Avem o cupola care oferă protecție, avem locuri pe care nu poți să te așezi, să stai, să te întâlnești… S-a transformat, de fapt, într-o reflecție despre pandemie, o perspectivă critică, la fel ca în multe din lucrările mele…. A fost o provocare, până la urmă; poate că acesta este câștigul acestei perioade dificile și unice (sper!) din viața noastră.

Cum crezi că va fi după pandemie? Cum ne vom regăsi? Ne putem întoarce la ceea ce credeam că știm despre noi?

Pe undeva, perioada aceasta a fost și o oportunitate, deși abia aștept să revenim la viața normală și la întâlnirile firești între oameni, chiar dacă probabil că nu va mai fi la fel. Am avut timp să ne redefinim, să ne regândim identitatea, să muncim, dar, mai ales, să reflectăm asupra a tot ceea ce suntem. Însă viața nu poate fi transferată în online. Contactul cu oamenii, firescul existenței sunt necesare, trebuie să fie regăsite la un moment dat, sper să nu se schimbe dramatic lucrurile între noi… Ar fi catastrofal să suferim un blocaj al părții noastre umane, sociale, sensibile.

333

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *