Seneca: Rămâi cu bine. Scrisori către Lucilius T

Aşa să faci, iubitul meu Lucilius: cere-ţi singur dreptul asupra ta, iar timpul, care până acum ţi-era luat sau răpit, sau părăduit, adună-l şi păstrează-l. Încredinţează-te că aşa este, cum îţi scriu: unele frânturi de timp ne sunt luate, altele se duc, altele se pierd. Cel mai ruşinos este însă să pierzi timpul din nebăgare de seamă. Gândeşte-te bine: mare parte din viaţa noastră se scurge făcând rău; cea mai mare parte, nefăcând nimic; toată viaţa, făcând altceva decât ar trebui.

Îmi poţi arăta pe cineva care să pună vreun preţ pe timpul său, care să-şi socotească durata zilei, care să înţeleagă că moare în fiecare zi? Tocmai într-asta greşim: privim moartea dinaintea noastră, numai că mare parte din ea este deja în spatele nostru. Moartea este stăpână pe viaţa care a trecut. Atunci, iubitul meu Lucilius, fă întocmai ce-mi scrii că faci: cuprinde pe deplin fiecare ceas; vei fi mai puţin la cheremul viitorului dacă te vei înstăpâni pe prezent. De la o clipă la alta, viaţa se trece.

Nimic nu ne aparţine, Lucilius, doar timpul este al nostru; firea ne-a dat în stăpânire acest unic bun, nestatornic şi alunecos, de care ne poate lipsi oricine voieşte. Oamenii sunt atât de nesăbuiţi încât primesc să le fie puse la plată bunuri de nimic, fără nicio valoare, şi care, oricum, pot fi înlocuite, dar nimeni nu se gândeşte că ar trebui să fie dator pentru timpul primit, cu toate că este singurul lucru pe care nici măcar un om plin de recunoştinţă nu l-ar putea da îndărăt.

Din câte îmi scrii şi din câte aud, nutresc pentru tine bune speranţe: nu alergi într-o parte şi-ntr-alta şi nici nu te zbuciumi, tot schimbându-ţi locul. O asemenea agitaţie ţine de un spirit bolnav: eu însă consider că cel dintâi semn al unui spirit bine clădit este puterea de a sta liniştit într-un loc şi de a zăbovi cu sine însuşi.

Mergi mai departe: vei înţelege că unele lucruri sunt cu atât mai puţin de temut cu cât provoacă mai multă spaimă. Niciun rău care pune capăt nu este un mare rău. Moartea ajunge la tine: aveai motive să te temi dacă rămânea cu tine; numai că, în mod necesar, ori nu ajunge încă la tine, ori trece peste tine. Fă, aşadar, ca viaţa să-ţi fie plăcută, dând deoparte orice grijă în privinţa ei. Niciun bun nu îi este de folos celui ce îl posedă dacă sufletul nu este pregătit să îl piardă; căci niciodată pierderea unui lucru nu poate fi mai uşor de suportat decât atunci când, odată pierdut, nu-ţi pare rău după el. De aceea, îndeamnă-te să prinzi curaj împotriva întâmplărilor care îi pot lovi chiar şi pe cei mai tari.

Filozofia oferă, mai presus de toate, simţul comun, comportamentul uman şi sociabilitatea: o purtare aparte ne va ţine la distanţă de esenţa ei. Să avem grijă ca detaliile prin care voim să dobândim admiraţia să nu atragă râsul şi ura. Fără îndoială, scopul nostru este să trăim respectând natura: este împotriva naturii ca omul să-şi chinuiască trupul, să aibă dispreţ pentru curăţenia elementară, să găsească plăcere în murdărie şi să recurgă la o hrană nu atât sărmană, cât mizeră şi dezgustătoare.

Cine ne intră în casă să ne admire mai degrabă pe noi decât vesela noastră. Cu adevărat mare este acela care se foloseşte de vase de lut ca şi cum ar fi argintă Scrisoririe; şi nu este mai prejos cel care se foloseşte de argintărie de parcă ar fi vase de lut. Are spiritul şubred cel care nu ştie să-şi poarte bogăţiile.

Binefacerile nu ne aduc prieteni? Sigur că ne aduc, dacă avem putinţa să-i alegem pe cei ce le primesc, dacă sunt plasate precis şi nu risipite. Aşadar, acum, când începi să judeci cu capul tău, foloseşte-te de sfatul oamenilor înţelepţi, ca să judeci că este mai important cine primeşte o binefacere decât ce binefacere primeşte. Rămâi cu bine.

Crezi că ai probleme cu cei despre care mi-ai scris? Problema cea mai mare o ai cu tine, tu îţi eşti povară. Nu ştii ce vrei; mai degrabă aprobi virtutea, decât o urmezi: vezi unde este fericirea, dar nu îndrăzneşti să ajungi la ea. Cum tu nu reuşeşti să înţelegi, îţi voi spune eu ce anume te împiedică: ţii la mare preţ lucrurile pe care eşti pe cale să le părăseşti, iar când îţi desfăşori dinainte seninătatea mirabilă spre care vrei să te îndrepţi, te ţine în loc strălucirea acestei vieţi de care vrei să te îndepărtezi, de parcă ar trebui mai apoi să te prăbuşeşti în mizerie şi întuneric.

Rămâi cu bine

Scrisori către Lucilius Traducere din limba latină de Ioana Costa

Un comentariu

  1. Simțul proprietății – cauza tuturor relelor din societate
    Fiorul globalizării a cuprins întreaga planetă. Nu știu dacă este rezultatul unor acțiuni pornite de către cei care în limbajul curent sunt denumiți grupări oculte*sau este un fenomen firesc al evoluției omenirii. Clarificări în acest sens le poate aduce analiza obiectivului final, principal al globalizării, care se apreciază a fi intenția acestor grupuri de a acapara puterea la nivel global și a supune stăpânirii lor țările, oamenii și bunurile acestora de pe întregul mapamond. Stăpânirea s-ar realiza printr-un guvern global, pe care, evident, ei l-ar forma. Așadar, scopul principal al globalizării este de natură materială, îmbogățirea unui grup restrâns de oameni pe seama muncii și avuției majorității. Cauza acestei acțiuni, care se realizează fără constrângeri, fără ca oamenii să simtă că au devenit sclavii acestor grupări, este determinată de simțul proprietății, puternic înrădăcinat în mentalul omenesc. Oamenii, în general, își doresc să aibă cât mai multe bunuri materiale, să agonisescă în cursul vieții o avuție cât mai mare. De aici, de la acest simț, se nasc majoritatea relelor existente în societate: dorința de a etala, de a avea bunuri materiale mai multe și mai valoroase decât ceilalți, invidia, dușmania, lipsa de empatie, furtul, șantajul, șpăguirea semenilor și chiar crima. În acest context simțul proprietății poate fi considerat factorul cel mai grav în evoluția societății omenești, cu impact hotărâtor, direct și indirect, asupra libertății oamenilor. De aceea schimbarea mentalității actuale față de proprietatea individuală ar fi soluția cea mai eficientă pentru a opri toate aceste rele specifice societății în care trăim, iclusiv acțiunea de globalizare a lumii.
    Dar este posibilă implementarea acestui comportament în viața oamenilor? Greu de crezut. Și totuși acesta ar putea fi omul nou, rezultat al progresului tehnic si al educației bazată pe principii care promovează o asemenea concepție despre viață. (pun mai presus oamenilor – revendicat și pe vremea comuniștilor). În fond de ce trebuie să ne înavuțim, să acumulăm tot mai multe bunuri? Viața este scurtă și nu acesta poate fi scopul ei. Viața ne este dată ca să o trăim, să ne bucurăm de plăcerile pe care ni le poate oferi existența pe acest pământ. Nu trăim ca să muncim, ci muncim ca sa traim.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *