Pas de îndepărtare

Tu trebuie că ai atîrnat cîndva de mine,

Ca para, de codiţa sa, de copac.

Îţi simt şi acum greul,

Curgîndu-mi din palme,

Cum se deşiră acrobata, din acrobat,

Şi leul, din gura leului,

Atunci cînd zîmbeşte,

Între două degete de copil.

Tu trebuie că mi-ai aparţinut intrinsec,

Ca o cunună de iele,

Dansînd în jur de el.

Este aşa o strîngere de inimă care se-ntîmplă,

Cînd pleci,

Că pînă şi pasul, cînd îl aşezi,

Întîlneşte alt pas, deja făcut,

Să te aştepte, să te cuprindă,

De jos în sus, ca un praf care se înfioară,

Luîndu-ţi în braţe pantoful.

Şi-atunci, după toate acestea, eu,

Bunăoară, cum să nu mă gîndur

La tăcerea ta, ce mă sărută ca mlaştina,

Clisos, vorbindu-mi despre „ultima oară”

Din zborul păsărilor?

 

-Ramona BĂLUȚESCU, Unelte de mîntuire

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *