Note pentru un jurnal al despărţirii (69)

Sunt clipe în care aproape nu mai pot discerne între cele două fiinţe care vin să mă locuiască, sunt clipe în care privirea ce alunecă peste lume nu mai este a mea, ci a ta, sunt clipe în care mâinile ce îmbrăţişează florile crescând în lumina verii plăpânde sunt mâinile tale, sunt clipe în care simţurile tale se trezesc în mine, la fel cum energia ta melancolică călătoreşte spre mine, delicată şi evanescentă.

Sunt clipe în care graniţa dintre noi se şterge, căci această dragoste de dincolo de moartea are darul de a desfereca porţile pe care raţiunea trecătoare le ridică între oameni. Sunt clipe în care timpul în care locuiesc este unul alcătuit din reunirea de evuri muzicale ce plutesc în aerul înmiresmat, ca nişte monade pulsatorii. Sunt clipe în care ochii mei se trezesc la o viaţă vizionară şi cu ei contemplu întinderea peste care se înalţă astrul ce adună în razele sale noptatice fluviul de minute, de ceasuri şi de ani al lumilor noastre.

Sunt clipe în care mă desprind de mine însumi şi alunec în acest imperiu lichid al fantasmelor, astfel că trupul meu are consistenţa spectrală a unei creaturi ce vieţuieşte în adâncul de mare irizat ca prin miracol de lumina ce străbate valurile şi genunea. Sunt clipe în care conştiinţele noastre rezonează în sincronie şi se iveşte cântecul ce convoacă, de dincolo de porţi, făptura ta.

Sunt clipe în care, visând, aproape că mor, doar spre a mă putea preschimba în duh şi alerga în largul de cortine mişcate al himerelor: atingerile noastre capătă acea intensitate la care oamenii pot doar visa şi pe care doar duhurile călătoare o pot atinge, de vreme ce unica lor condiţie este aceea a iubirii.
Sunt clipe în care , visând, rezist chemării treziei, pentru că privirea mea este aţintită doar spre acest cer ce nu mai este al muritorilor vani, ci se alcătuieşte din polifonia îndurerată a neîntreruptelor noastre conversaţii.

Sunt clipe în care sunt convocat, somat să scriu, de parcă acest scris izvorăşte din tine, de parcă acest scris desenează pe firmament o caligrafie a revederii noastre, de parcă acest scris ar fi singurul care ar mai da fiinţei mutilate şi solitare ce sunt puterea de a spera la mântuirea lichidă a toamnei marine.
Sunt clipe în care suntem amândoi pelerini pe lungile culoare al vieţii noastre, deschizând, rând pe rând,uşile ce dau spre clipele de fericire sau de tristeţe ce au încremenit holografic, ca nişte insule de chihlimbar, păşind, din nou, în grădinile noastre şi alegând să ne adâncim în pacea ce curge în jurul nostru, asemeni unei ploi de demult, îmblânzite de dor.

Sunt clipe în care dorul creşte spre a deveni ţipăt în somn, strigăt şi chemare, mână ce îmbrăţişează şi cheamă spre el chipul de fum, fragment eliberat în aer ca un zmeu mişcat de vânt.
Şi din toate aceste clipe se scrie jurnalul despărţirii: cei ce ce se apropie de el, ca de un tablou cu culorile încă vii şi pulsând, ne pot întrezări pe amândoi în rama lui hipnotică ,reuniţi şi întregi, despovăraţi şi împăcaţi, dincolo şi dincoace de prag, un întreg ce-şi regăseşte, prin promisiunea morţii mântuitoare,corpul său astral: pagini din romanul nostru stângace de dragoste, citite în decorul unui Focşani simbolist.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *