MUSICA PURITAS DOMINICA (ticăloșia atemporală)

e până la urmă și firească de vreme ce cu amară înțelepciune constata Bertrand Russell că în ultimii cinci mii de ani omul nu s-a schimbat. Iar marea muzică o demonstrează și prin punerile în scenă. Mă voi referi la verdiana capodoperă Rigoletto. Două versiuni regizorale superlative merită exemplificate. Ducele de Mantua poate fi chiar il duca di Mantova, ca o persoană istorică a unei anumite perioade, precum în picturalul film al lui Jean Pierre Ponnelle; Pavarotti nu are concurent; dar poate fi și un șmecher cu bani din Las Vegas, precum în regia inconfundabilă și  ireproșabilă a lui Michael Mayer la Metropolitan; Beczala e la înălțime. Aceeași arie, același ticălos încântător. Cu nimic schimbat e și cel care se definește însuși ca „omul care te ajută să-ți elimini un rival”, Sparafucile. La Ponnelle cântă tânărul pe atunci Ferruccio Furlanetto  „atrăgându-l” pe Ingvar Wixell, iar la Mayer fenomenalul bas Stefan Kocàn; de remarcat că în sute de ani și unealta eliminatoare rămâne aceeași și în Las Vegas: cuțitul, eficient. Să urmărim  același  dialog persuaziv între remarcabilul bariton Zeljko Lučic, (vecinul nostru născut la Becicherecul Mare, Zrenjanin) și tânărul eliminator. Finalul, indiferent unde se petrece e desigur același, Gilda fiind găsită de tatăl ei fie într-un sac, mai tradițional la Ponnelle, fie în portbagajul mașinii americane a lui Sparafucile (pentru doritori se poate accesa spectacolul integral, parțial finalul însă nu). Morala poveștii este că servul nu trebuie să-l  simtă apropiat niciodată pe stăpân încercând să-l imite sau, cum spuneau cei vechi,  quod licet Iovi non licet bovi. Iar fetele să-și asculte tații, măcar din când în când.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *