,,Sunt doar scriitor şi nu neapărat autor” (p.281), mărturiseşte Eugen Dorcescu în capitolul III Mărturia stihuitorului ce însoţeşte ediţia revăzută şi adăugită a Biblicelor, care, iată, deloc întâmplător, văd lumina tiparului în postul Paştelui ortodox a anului 2021. Acel ,,doar” face diferenţa care-l situează în sfera smeriţilor, al celor care se fac vrednici de admiraţia şi de preţuirea celor care se încumetă să-i parcurgă Opera. Despre Eugen Dorcescu se poate vorbi DOAR la modul celebrator, orişicât domnia sa ar respinge elogiile şi cuvintele mari care-i definesc, pe bună dreptate, personalitatea. Nu sunt în măsură să fac o analiză pertinentă a conţinutului Biblicelor versificate de Eugen Dorcescu (aici intră Psalmii, Ecclesiastul şi Pidele –variante intermediare apar în 1993, 1997, 1998 şi 2003), ci mă limitez la a emite câteva judecăţi de valoare în jurul profesionistului într-ale scrisului Eugen Dorcescu. Cu toată modestia-i proverbială, Eugen Dorcescu nu e doar un inspirat scriitor, editor, redactor şi făuritor de carte, orator de mare fineţe şi subtil analist al vieţii Cetăţii, psalmist, pilduitor, pătruns de fervoare mistică, ins religios, ,,atlet al lui Hristos”, ci şi un om cu o vastă ,,experienţă culturală” (p.282) care-l legitimează să vorbească în cunoştinţă de cauză despre subiectele (de cele mai multe ori inedite, autentice, originale, de mare forţă noocratică) pe care le abordează cu o acurateţe, temeinicie şi responsabilitate faţă de actul scris-vorbit rar întâlnite. Fără a fi prelat sau teolog, Eugen Dorcescu se dovedeşte un inspirat estet şi cărturar deschizător de drumuri în literatura română, un ,,performer” concentrat pe lucrurile chintesenţiale, profunde, care, asemenea profetului din textele sacre, nu e bine primit (a se citi receptat la adevărata-i anvegrură de către confraţii de breaslă) în ţara sa.
Eugen Dorcescu face ceea ce doar Dosoftei s-a încumetat la timpul lui: să ,,tocmească” (la nivelul vremurilor pe care le trăim) ,,pre versuri”, vorba cronicarului, Psaltirea. Gest de mare îndrăzneală (ce nu are nimic în comun cu erezia) ce pune faţă-n faţă Psalmii (alături de Ecclesisatul, Pildele şi Rugăciunea regelui Manase) originali şi originari cu propria variantă tălmăcită (trecută prin filtrele interpretării), fără însă –şi aici rezidă marea fineţe a stihuitorului- a altera în vreun fel (modifica cu o iotă) mesajul de bază sau forma ab initio a textelor sacre. Altfel spus, e o întâlnire de bun augur, ce depăşeşte intenţiile scriptice ale vrednicului său înaintaş, între vechi-nou-vechi (dacă e ţinem cont şi de textul propus de Dosoftei) ce se pretează pe deplin studiului comparatist.
Autosituarea lui Eugen Dorcescu între cărţi şi Carte (,,Biblia” –gr.biblos=,,colecţie de cărţi”, ,,Carte”), foaie de parcurs existenţial, este şi o veritabilă modificare de paradigmă, concretizată la nivelul anilor din urmă prin cantonarea, aproape exclusivă, pe aprofundarea textelor fundamentale care stau la originea ortodoxiei. Dealtfel, într-un dialog recent, domnia sa (după depăşirea simbolică a ipostazei de ,,fiu risipitor” şi de privilegiat al lucrului cu cartea de tip ,,profan”) îşi motivează selectarea riguroasă a cărţilor din propria-i bibliotecă (volume donate, în general, tinerilor care şi-au făcut un obicei de a lectura temeinic cartea cu vădit rol înnobilator), locului rămânând cu precădere textele cu substrat religios-dogmatic, în varii limbi de circulaţie mondială, şi câteva dicţionare, studii filologice, compendii şi istorii literare, ,,epurare” voluntară care vine în spijinul interesului aproape unidirecţional al acestuia pentru zona de spiritualitate creştină, fapt care îi deschide premisele construirii în Absolut sau îi conferă statutul de purtător de Cuvânt.
Contemporanietatea lui Eugen Dorcescu îl înregistrează drept ,,cel dintâi chemat” să pună în Operă şi să dea o faţă nouă (schimbare la faţă veterotestamentară) textelor de bază conţinute de Vechiul Testament. A lucra cu şi pe textele sacre e un privilegiu. Pe lângă însufleţire, pasiune, încântare, exaltare, frenezie, înflăcărare, fervoare mistică, ,,Scribul” (p.276), ,,Ioanitul” (p.270), ,,Templierul” (p.272), ghidul spiritual sau ,,oştean al lui Hristos” (p.282), Eugen Dorcescu e şi un mare entuziast, îndumnezeit, pe care nu îl recomandă doar o cultură prodigioasă (studiul aprofundat al Bibliei îl preocupă, după propriile-i confesiuni, încă din perioada studenţiei), ci şi o rară capacitate asociativă şi de înţelegere a sensurilor şi semnificaţiilor de bază.
Eugen Dorcescu (cel fascinat de cuvânt şi de Logos) îşi trăieşte credinţa moment de moment, nu doar versificând colecţia de texte sacre adunate sub numele generic de Biblice (I Stihuri din sfintele scripturi, II Poeme originale, III Mărturia stihuitorului). Experienţelor sale multiple mai adaugă una: ,,experienţa stihuirii devine experienţă existenţială” (p.283), fapt ce-i conturează vocaţia monumentalului.
Eugen Dorcescu e un bun creştin şi un legatar testamentar de nădejde, iar limba română îi este ,,casă” şi ,,acasă”. Limbii materne îi intuieşte potenţialul interpretativ, faptul că se pretează la a tălmăci sacralitatea moştenită din illo tempore. Demersul său cărturăresc (ce merge până la identificare cu textul sacru) înseamnă a veni în întâmpinarea ortodoxiei (faţă de ortodoxie şi faţă de limba română strămoşească manifestă un adevărat cult). În cazul său, dreapta credinţă se îmbină fericit cu harica tălmăcire.
Racordarea veterotestamentară -pildă de credinţă, formă de comuniune/rugăciune, lepădare de sinele păgubos, ţinută morală ireproşabilă, ieşire din abis- a lui Eugen Dorcescu nu se produce la modul accidental, ci e o consecinţă firească a devenirii sale ca om al Crucii.
Biblice e o formă de mărturisire, de cinstire şi de învăţătură. Varianta interpretativă propusă de Eugen Dorcescu (cu respectarea riguroasă a ,,rânduielii”) sub formă de cuvinte-prescuri sau de dantelării lirico-duhovniceşti se adresează deopotrivă slujitorilor la altar, dar şi mirenilor făcători de bine şi de pace, accentul punându-se pe iubire, credinţă, rugăciune, smerenie, grija faţă de aproapele. Stihuitorul îmbină cugetările sapienţiale cu mesajul accesibil, ,,poporan”. O lectură atentă a textelor sacre versificate de Eugen Dorcescu nu dă niciun moment impresia că autorul ar urmări desacralizarea prin gestul său cărturăresc. Psalmodierea lirismului sau liricizarea Psalmilor, Ecclesiastului şi a Pildelor, a psalmodia şi a liriciza au ca punct de plecare vibraţia sonoră a cuvântului (cuvânt-vibraţie-incantaţie-sens). Teocentric şi hristocentric, fiu, frate şi prieten al lui Dumnezeu, Eugen Dorcescu ne îndeamnă patern şi fratern să ne reorientăm privirea de pe coordonatele abisalei noastre orizontalităţi terestre pe verticala infinită a sacralităţii celeste. Prin Biblice, Eugen Dorcescu mărturiseşte, dăruieşte şi, în acelaşi timp, dobândeşte.
Carte-izvor, a bucuriei declanşate de întâlnirea fericită cu Dumnezeu, carte de dragoste (Dumnezeu=Iubire), carte de re-lectură, despre întoarcerea ,,Acasă” şi despre locuire (în Credinţă şi în Iubire), carte de identitate, manual de construire (a propriei identităţi spirituale din ,,cărămizile” puse la dispoziţie de Constructorul-Dumnezeu), manual de Arhitectură şi de mobilare sufletească interioară, pledoarie pentru ,,a fi” (în Dumnezeu), carte despre Viaţă, punct de sprijin, primenire interioară, mărturisiri fără anateme, carte de tip năvod (care prinde şi ne prinde), a.b.c. soteriologic, carte a purtării de grijă, carte de ascultare, de dezântemniţare şi de desţelenire, carte de Călătorie, compendiu de pedagogie spirituală, cuvinte de mângâiere, pledoarie pentru schimbare simbolică la faţă (la vorbă şi la port), pedagogie a îndumnezeirii, carte anti ,,gârbovire” întru credinţă, logocentrism, dezlegare de lumea păcatului, părtăşie cu Dumnezeu, cuvânt rost(u)it, revenire la ,,Matcă”, despresurare a hotarelor inimii, manual de lingvistică sacră aplicată, Biblice e o formă de adecvare a discurslui drumeţului aflat pe Calea Regală, şi, în acelaşi timp, metanoia, modalitate de a face accesibil umanului logosul Împărătesc.
Structural, Eugen Dorcescu, cu ajutorul instrumentelor lingvistice pe care i le pune la dispoziţie rostirea românească, păstrează forma organizatorică şi sensurile Psalmilor, Ecclesiastului şi Pildelor, pe care le investeşte cu rimă (1 cu 4, 2 cu 3). Există situaţii când tălmăcitorul de rit ,,nou” Eugen Dorcescu condesnează sensurile Psalmilor: 120(121), 122(123), 125(126), 126(127), 128(129), 129(130) etc. Rareori lasă deoparte, netălmăcind: 124, 134, 135, 138, 139 sau psalmul necanonic 151. Dacă în Vechiul Testament (care conţine 31 de capitole de Pilde) ordinea firească a textelor e Psalmii, Pildele, Ecclesiastul şi (cu eludarea textelor intermediare) Rugăciunea regelui Manase, la Eugen Dorcescu Pildele schimbă locul cu Ecclesiastul. Respectând cronologia strictă veterotestamentară, rămân în afara stihuirii (proiect neasumat de Eugen Dorcescu) Cântarea Cântărilor, Isaia, Ieremia, Plângerile lui Ieremia, Iezechiel, Daniel, Osea, Amos, Miheia, Ioil, Avdie, Iona, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia, Maleahi, Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei, Cartea lui Baruh, Epistola lui Ieremia, Cântarea celor trei tineri, Cartea a treia a lui Ezdra, Cartea înţelepciunii lui Solomon, Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Eclesiasticul), Istoria Susanei, Istoria omorârii balaurului şi a fărâmării lui Bel, Cartea întâi a macabeilor, Cartea a doua a macabeilor şi Cartea a treia a macabeilor. În afara stihuirilor din textele sacre, Biblice mai conţine Epilog, câteva Poeme originale (în care Eugen Dorcescu îşi aduce aportul personal de credinţă versificată) şi dezvăluiri făcute de tălmaci din ,,bucătăria” internă a motivelor care l-au determinat să îşi asume delicata misiune a versificării Psalmilor, Ecclesiastului, Pildelor şi a Rugăciunii regelui Manase.
În secţiunea Poeme originale (în care detectăm multitudinea punctelor de suspensie din titluri, semn de intensă trăire lirică) regăsim mare parte din vechile teme din creaţia lui Eugen Dorcescu: solitudinea şi problema identitară (,,Sunt singur ca-n deşert în plină stradă/Sunt omul de cenuşă. Ha’ adham!” –Obrazul Miriamei…; ,,Am uitat cine sunt. Mi-am uitat pergamentul, /mica glorie, pana” –Casa mea e o insulă pustie…, ,,(…) magma care suntem nu există” –O, Domnul, meu…), obsesia trecerii-petrecerii (,,Verdeaţă-n jur. Copaci. Şi flori. Şi-un cer/În care urbea-ntreagă se topesc.” –Pe alee,-n faţa mea…), nostalgia în formă continuată (,,ne-nveleam în răcoare şi-n vis,/ca nişte sinucigaşi fericiţi” –Pe vremuri,de Sfântul Ilie…, stările angoasante (,,Apele gâlgîie. Apele negre,/ înapoi şi-nainte,/ ne cuprind în bulboanele lor, /în cumplite aduceri-aminte.” –Degetul lui Dumnezeu…), neputinţa de a fi, metafizicul şi laudatio Dei (,,eu, care sunt doar-slăbiciune şi disperare,/ (…) Cum voi trece/dincolo de locuri, de vremuri?” –Doamne, ştiu bine…), neajunsurile trăirii în trup şi starea de nimicnicie (,,Ce mici suntem, ce goi, ce trecători,/Scheletici, plini de răni şi de sudori,/ Cu pieptul sau cu pântecul deschis…/ Iar dincolo de toate – ce abis!” –Spitalul), ,,teroarea abisului” (În eternitatea bisericii…), pluvialul ce generează depresivul şi melancolicul (,,Afară plouă ceţos.”, ,,(…) Streşinile plâng/hohotind. Şi morţii/surâd, cu pietriş, cu/ nisip şi/ cu apă în gură.” –Duminica Tomii), fascinaţia faţă de un illo tempore personal şi de toposurile de tip Axis (,,nu e nimic şi/ nici nu a fost/ vreodată/ ceva mai frumos/ decât fânul uitat / din Poiana/ uitată.” –Sub cerul Genezei, 1; ,,demult demult când Râul era Râu.” –cântec de călătorie), dispariţia mamei, problema fericirii (,,cheia fericii” -*), ruperea de lumesc şi reiterarea ipostazei adamice (,,Dezic şi mă dezic de tot ce am./ În fapt, ce vrea să-nsemne a avea?/ Sunt singur. Sunt căzut. Sunt ha’ adam.” –Adam), dragostea faţă de soţia Mirela-Ioana, înger păzitor, prieten de nădejde, soră întru credinţă, lingvist reputat şi sfătuitor de taină (Montségur, Salcâmii sacri), nevroza generată de o lume în derivă şi de o antumitate declasată prevestitoare de apocalipsă (,,Elita-i nulă: vipuri şi vedete./ Elevi drogaţi. Studenţi analfabeţi./ Fecioare hăcuite de chiurete/ Îmbrăţişează-n public proxeneţi.” (Istoria unei nevroze), punerea la index şi marginalizarea seniorilor (Barbarii) ş.a.
Biblice reprezintă un ,,bun” cultural şi dogmatic autohton prin care Eugen Dorcescu, cel care aduce mari servicii limbii române făuritoare de (con)text spiritual, experimentează dubla stare de graţie proprie creatorului şi conectarea acestuia la sacralitatea textului versificat.
În acelaşi ,,trend” al accesibilizării textelor sacre se numără şi Poezia Vechiului Testament (Cartea lui Iov. Psaltirea. Proverbele lui Solomon. Ecclesiastul. Cântarea Cântărilor. Plângerile lui Ieremia), versiune revizuită după Septuaginta, tipărită cu binecuvântarea şi prefaţa Preafericitului Părinte † Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania ,,sprijinit pe numeoase alte osteneli”, carte apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (2000). Aceasta este însă o variantă teologică, iar nu filologică.
Eugen Dorcescu,
Biblice,
Timişoara, Editura Eurostampa, 2021, 306p., Ediţie îngrijită şi Cuvânt înainte de Mirela-Ioana Dorcescu
