” Doamnele din familia Pillat”

Interviu cu Flori Toniţa 2021
1.Doamnă Monica Pillat, destinul familiei dumneavoastră se identifică, din multe puncte de vedere, cu istoria dureroasă a ultimului secol românesc, dar se înscrie și într-o jertfelnicie creștină care, trebuie să recunoaștem, cu greu mai poate fi înțeleasă în zilele noastre. Vă propun însă ca, de această dată, să trasăm o linie feminină a familiei Pillat. De ajuns să amintim de Maria Pillat (fiica lui Ion C. Brătianu și soția lui Ioan N. Pillat), de Maria Procopie-Dumitrescu (soția lui Ion Pillat), de Pia Pillat (fiica lui Ion Pillat), de Cornelia Pillat (soția lui Dinu Pillat). Și dumneavoastă, fiica lui Dinu și a Corneliei Pillat. Să nu uităm de „mătușa de poveste” – Ioana Celibidache. Fiecare dintre aceste nume ar putea face subiectul câte unui film, și nu este deloc exagerat să spunem asta.
Norocul meu a fost sã mã nasc într-o familie ale cãrei doamne mi-au devenit modele de nobleţe sufleteascã dar şi de imaginţie creatoare. De la fiecare în parte am învãţat câte o lecţie de viaţã extraordinarã. Cu asemenea personalitãţi care ni-au format educaţia, nu am avut cum sã mã rãtãcesc. Ele au fost şi rãmân busola mea în timp şi spaţiu.
2. Întorcându-ne în timp la Maria (Măriuţa, Maica, așa cum mai era cunoscută) Pillat, fiica lui I.C.Brătianu, străbunica dumneavoastră, ce v-a impresionat cel mai mult în destinul acestei femei de o noblețe rară, dar și de o bunătate ieșită din comun, care a călcat deseori pământul Miorcanilor?
Pe Maica nu am cunoscut-o decât din povestirile mãtuşii mele Pia, sora tatei. Am aflat de la ea cã Maica era însetatã de culturã dar era şi o mare admiratoare a frumuseţilor naturii. S-a zbãtut sã le dea o educaţie aleasã copiilor ei, Ion, Nicolae şi Pia (ulterior cãsãtoritã Danielopolu), trimiţându-i nu numai la cele mai bune şcoli din Bucureşti, ci şi la Paris, unde au putut intra în contact cu valorile civilizaţiei europene. Dorinţa ei de rafinare spiritualã prin artã şi-a gãsit împlinirea în Ion care a avut curajul sã iasã de sub tutela politicienilor din familie şi sã opteze pentru o carierã de literat. Apoi Maica avea şi o generozitate extraordinarã, fiind o fãcãtoare de bine în comunitãţile prin care a trecut. La Miorcani, îşi aducea aminte mãtuşa mea, Maica îngrijea cu nemãsuratã dãruire pe bolnavii din sat.
3. Maria Pillat-Brateș (Procopie-Dumitrescu). Soția poetului Ion Pillat. Cuvintele care ar caracteriza acest destin: artă, dragoste, muncă, suferință. Sacrificiu. Bunica dumneavoastră, pe care ați cunoscut-o și care, știm din scrierile dvs. de-a lungul vremii, v-a marcat profund. Probabil că, dintre doamnele familiei Pillat, a fost cea mai asuprită (expusă) de regimul comunist. Care credeți că a fost cea mai dificilă perioadă a vieții și care ar fi fost drumul artistic într-un timp fără dictatură?
Bunica mea, pictoriţa Maria Pillat-Brateş, fusese şi ea crescutã în spiritul altruismului creştin, fapt care explicã nu doar devoţiunea cu care a îngrijit, ca sorã de caritate, rãniţii din Primul Rãzboi Mondial la un spital de ochi din Iaşi, alãturi de Regina Maria şi de surorile Brãtianu, ci şi tãria cu care a îndurat încercãrile de mai târziu. Talentul a ajutat-o sã devinã o companioanã idealã pentru soţul ei cãruia, împãrtãşindu-i pe deplin viziunea poeticã. i-a ilustrat poemele din ciclul Balcic şi din ciclul Povestea Maicii Domnului, precum şi coperta cãrţii Antologia toamnei.
În acelaşi timp, vocaţia pentru artele plastice, i-a oferit Mariei Pillat o independenţã artisticã, un reazem sufletesc şi o bogãţie interioarã care au salvat-o în momentele de mare cumpãnã. În anii 20-40, ea nu era doar soţia poetului Ion Pillat, ci şi o reprezentantã de marcã a pictoriţelor din epocã, alãturi de Rodica Maniu, Olga Greceanu, Lucia Demetriad-Bãlãcescu, Nora Steriadi, etc. Dupã instaurarea regimului comunist la noi, ea a fost trecutã pe lista neagrã, ca indezirabilã, numele ei a fost şters din dicţionarele de artã şi nu i s-a mai permis sã expunã niciodatã vreun tablou în saloanele de picturã ale vremii.
Mai mult, dupã cum bine ştiţi, a fost arestatã în 1949 la Botoşani, pentru neplãtirea unor taxe pentru o moşie deja naţionalizatã. Într-o zi, pe când era închisã în penitenciar, împreunã cu persoane acuzate de hoţie, a vãzut un ciot de cãrbune pe podea, l-a luat şi a început sã deseneze pe un perete chipurile femeilor din încãpere. Mai târziu, le-a reprodus în creion pe o hârtie pe care am gãsit-o în dosarul ei cu acuarele. Minunându-se de talentul ei, gardienii au rugat-o sã le facã şi lor portretele, iar de atunci nu au mai umilit-o ca mai înainte. Eliberatã dupã o lunã din detenţie, a fost trimisã cu domiciliu forţat la Şumulãu, un sat lângã Miercurea-Ciuc, pentru 5 ani.
La început, a locuit în pivniţa unei case de unguri, împreunã cu o altã doamnã şi cu un general, trimişi, ca şi ea, în surghiun. Uneori, ea se aşeza pe treapta de sus a pivniţei care, când era cald afarã, avea uşa larg datã în lãturi, lãsând vederii priveliştea unei grãdini. Acolo, cu caietul de desen deschis pe genunchi, se apuca sã picteze. Primise clandestin o cutie de acuarele şi pensule de la Pia, fiica ei, plecatã în exil, din 1946, în strãinãtate. Dupã un an şi ceva, s-a mutat la o familie care i-a oferit gãzduirea într-o camerã de trecere. Acolo, mã primea şi pe mine, vara, când veneam cu tata s-o vedem.
Ca sã poatã supravieţui, atât spiritual cât şi material, a început sã picteze, umplând în timp casele sãtenilor cu tablouri. Acolo, în livada casei, mi-a fãcut şi mie douã portrete de neuitat. Norocul ei, ca sã spunem aşa, a fost cã în toatã acea perioadã de restrişte, frumuseţea naturii înconjurãtoare i-a alinat suferinţa, inspirându-i unele din cele mai minunate acuarele. Apoi, camaradele de exil şi ostracizatul general s-au adunat în jurul ei, formând o minusculã comunitate care îi ţinea bunicii mele de cald şi o încuraja.
Îmi aduc aminte, aveam pe atunci 5 ani, dimineţile de august când plecam cu toţii sã facem picnic pe malul Oltului. Mã puneau într-un coş de paie pe care bunica mea şi generalul îl duceau de câte o toartã. Mai am şi azi în auz glasurile lor împletite cu ale celorlalte douã doamne, cântând împreunã pe drum. Dacã cineva se întreabã azi cum era posibil aşa ceva, i-aş rãspunde cã imaginaţia, credinţa şi solidaritatea fac minuni. Dupã încheierea domiciliului forţat, bunica mea s-a mai întors în timp de vreo trei ori la Şumulãu, vara, ca sã picteze. Satul acela devenise locul ei predilect de creaţie. A stat la o prietenã care, deoarece pierduse totul, n-a mai avut unde sã se ducã şi a rãmas pânã la sfârşit acolo.
Bunica mea a continuat sã picteze pânã în ultimele zile ale traiului ei pe pãmânt. Picta cu sufletul şi aceastã esenţã spiritualã se degajã din toate tablourile ei, fie cã reprezintã flori, fie chipuri, peisaje sau interioare. Portretul lui Ion Pillat la Miorcani, în asfinţitul vieţii lui, este acuarela cu care am crescut şi care m-a însoţit de-a lungul vieţii. Nu mi-a închipuit însã niciodatã cã parcul şi conacul atât de dragi poetului şi atât de prezente în lirica sa vor ajunge, chiar donate Mitropoliei Moldovei, într-o asemenea degradare. Se împlinesc 19 ani de când mama mea, Cornelia Pillat, a fãcut donaţia în speranţa cã acolo, conform contractului, se va înfiinţa Centrul Pastoral şi Cultural Ion Pillat.

4. Un alt destin excepțional este cel al Piei Pillat. Un extraordinar care vine și din natura aparte a Piei, din deciziile care aveau să îi schimbe brusc și iremediabil aproape cursul vieții, un alt posibil subiect de film care ar putea căpăta nota de documentar. Cum credeți că ar trebui să o cunoască cei de astăzi pe sora lui Dinu Pillat?
Pia Pillat, cãsãtoritã Fãrcãşanu, a avut parte de un alt tip de exil decât mama ei. A ales fuga din ţarã în 1946 pentru a-şi salva soţul, pe atunci şeful Tineretului Liberal, care era urmãrit şi avea sã fie închis şi condamnat la moarte de tribunalul comunist. Dupã o evadare spectaculoasã, descrisã în romanul ei The Flight of Andrei Cosmin, Leo Cooper, 1972, şi tradus în româneşte de Mariana Neţ sub titlul Zbor spre libertate, Vremea, 2006, cei doi au ajuns în Italia, la Bari, de unde ulterior au plecat în America, lucrând o vreme la postul de radio Vocea Americii, în calitate de comentatori politici. Eforturile lor de a mobiliza Occidentul pentru salvarea României de sub teroarea noului regim sovietizat n-au avut ecou într-o lume epuizatã de rãzboi şi împãrţitã deja în sfere de influenţã la Tratatul de la Yalta. Exilul Piei a început aşadar sub semnul unei ostilitãţi la care nu se aştepta. Nu dupã multã vreme soţii Fãrcãşanu au fost concediaţi de la Vocea Americii. Pia a revenit în Europa, lucrând un timp ca guvernantã. Dupã divorţ, petrecut în 1955, s-a cãsãtorit cu medicul englez Antony Edwards şi s-a stabilit în Anglia. În toatã aceastã perioadã, ea a trimis, cum a putut, pachete cu îmbrãcãminte, medicamente şi chiar produse alimentare pentru familia de acasã, greu încercatã de vremuri. Fãrã ajutorul ei, nu ştiu cum s-ar fi putut descurca bunicile mele, lipsite de pensie, tata – şomer şi mama – cu un modest salariu de secretarã la o şcoalã sanitarã. Cât timp tata a fost arestat, Pia s-a zbãtut sã adune, printr-o chetã internaţionalã, uriaşa sumã de bani necesarã cumpãrãrii lui şi a familiei printr-o filierã care înlesnea astfel plecarea definitivã a indezirabililor în strãinãtate. Soarta însã a fãcut ca filiera sã fie descoperitã şi suprimatã, iar amnistia din 1964, devenitã posibilã sub presiunea Occidentului, sã îi elibereze pe toţi deţinuţii politici supravieţuitori.
În 1965, Pia a revenit, pentru o sãptãmânã în ţarã, dupã 19 ani de absenţã, şi atunci am cunoscut-o cu adevãrat, deşi multã vreme corespondasem cu ea. Clocotea de viaţã, avea o inteligenţã strãlucitoare şi un farmec de nespus. Fizic, era mama ei în miniaturã, avea ochii ei adânci şi calzi, dar nu atât de trişti, era sveltã, graţioasã în mişcãri, râdea nestãvilit, tot ca mama ei. Avea o înţelegere nemãrginitã pentru cei în suferinţã, modelul ei de viaţã fiind Maica. De aceea, poate, s-a înscris ca voluntarã în Organizaţia umanitarã a Samaritenilor din Hereford, unde a lucrat mulţi ani, salvând de la moarte atâtea suflete deznãdãjduite. Ar fi putut ajunge o mare scriitoare, pentru cã avea talent cât carul, şi era cuprinsã de geniu, atunci când povestea. Dovadã rãmân scrisorile ei cãtre noi, scrisori pe care le-am adunat în volumul Sufletul nu cunoaşte distanţele. Pagini din corespondenţa Piei Pillat cu familia Pillat, Humanitas, 2009. A optat însã pentru viaţã în sensul cel mai nobil al altruismului creştin. Nici ea, deşi departe de ţarã, nu a putut uita vreodatã legãtura cu pãmântul românesc care pentru ea era pãmântul Miorcanilor, unde copilãrise şi unde îşi petrecuse adolescenţa.
5. Cornelia Pillat. Mama dumneavoastră, soția lui Dinu Pillat. Ați trăit și ați simțit o iubire pe cât de extraordinară pe atât de dureroasă, cea a părinților dvs. Cu soțul în închisoare, cu un copil căruia i-a vegheat mereu liniștea, dar pe care l-a învățat că libertatea este relativă și periculoasă uneori, Cornelia Pillat a suferit, dar parcă mai mult a iubit. Ce personaj ar putea fi mama dumneavoastră într-o istorie nescrisă a acestei Românii?
Într-o carte de istorie a României, mama mea nu poate rãmâne decât sub numele de Cornelia Pillat. Ea şi-a creat propriul personaj prin felul exemplar în care a trãit. Ca, istoric de artã, şi-a canalizat puterea creatoare şi pasiunea pentru frumos în studierea picturii murale din bisericile de tradiţie bizantinã de la noi, din epoca lui Matei Basarab. Adesea o surprindeam în casã lipind cu migalã preţioasele vase vechi din care rãmãseserã numai cioburi, sau reparând ţesãtura unor la fel de vechi broderii ori covoare. Îmi arãta cã „cicatricile” de pe obiectele recuperate astfel le fãceau sã fie cu atât mai iubite. Toatã viaţa, s-a strãduit sã redea fãrâmele întregului, prin cusut, lipit, scris. Şi-a adunat amintirile într-o carte, Eterna întoarcere, DU Style, 1996, reluatã în Ofrande, Universalia, 2002, în care a fãcut din suferinţele trãite o comoarã de luminã, dãruind-o şi altora. Considera cã încercãrile fuseserã trepte pe care suise pentru a-şi sublima durerea, într-o înţelegere de sine mai adâncã. Şi-a desãvârşit retrospectiv iubirea pentru tata, stins atât de timpuriu, pânã când a transformat-o într-o bijuterie. Şi, sã nu uitãm cã, dupã moartea soacrei şi a soţului ei, a reluat lucrul lor la proiectul operelor complete ale poetului Ion Pillat, conform testamentului sãu literar, izbutind sã îngrijeascã trei ediţii în câte 6 volume, neegalate pânã azi de nimeni. Voinţa, dârzenia şi decenţa sunt cele trei componente esenţiale ale lecţiei pe care am primit-o de la mama.
6. Ioana Celibidache. Născută în familia Procopie-Dumitrescu, cea a bunicii dumneavoastă. Soția marelui dirijor Sergiu Celbidache și pe care ați cunoscut-o la Paris foarte târziu, pe când artista avea 85 de ani. O mătușă de poveste, așa cum ați numit-o chiar în titlul cărții pe care ați dedicat-o acestei excepționale femei. Dacă ați fi cunoscut-o, să spunem, cu 30-40 de ani mai devreme, v-ar fi influențat în vreun fel viața, deciziile?
Am avut într-adevãr şansa ca Ioana, plecatã în toamna naşterii mele în exil, în Franţa, sã mã caute într-un târziu, vreme de trei ani, şi sã mã gãseascã pânã la urmã, graţie albumului Maria Pillat-Brateş. Picturã şi reverie, Universalia, 2006, la care am lucrat împreunã cu poeta Doina Uricariu. Un prieten comun i-a arãtat cartea la Paris iar ea, parcurgând-o şi vãzându-i reproduse acuarelele şi desenele, a fost cuprinsã de nostalgia copilãriei petrecute în preajma mãtuşii, tante Marie. A vrut sã mã cunoascã, atunci, neapãrat, sã facã o punte între legãturile întrerupte demult cu familia noastrã. Cele douã sãptãmâni, una în toamna anului 2009 şi cealaltã în primãvara anului 2011, au fost timpul nostru de aur în care ea mi-a povestit cu frenezie şi cu geniu viaţa ei lângã celebrul dirijor, dar şi trãirile ei de pictoriţã, cunoscutã sub numele „Ioana”. Nu a vrut sã se serveascã de celebritatea soţului ei pentru a se impune ca artistã în saloanele franceze de artã plasticã. A izbutit sã o facã prin propriul ei talent. I-am pus într-o searã aceeaşi întrebare: cum ar fi fost dacã ne-am fi cunoscut cu câteva zeci de ani în urmã? Iar ea mi-a rãspuns pe gânduri cã atunci nu ar fi avut rãgaz pentru mine, fiind prea solicitatã de viaţa alãturi de Sergiu.
7.Doamnă Monica Pillat, sunteți, iată, ultima descendentă a unei familii al cărei destin este sinonim cu sacrificiul. Cum priviți astăzi înapoi? Sunteți supărată pe țara dvs. pentru atâta suferință adunată?
Este drept cã am suferit, dar nici pe departe atât de mult ca tata, ca bunica mea paternã, ca mama, ca Pia. Comoara mea a fost iubirea cu care m-au înconjurat ai mei iar încercãrile prin care ne-a fost dat sã trecem, împreunã şi fiecare în parte. ne-au apropiat şi mai adânc unii de alţii. Dacã pãrinţii şi bunicele mele (am sã vã povestesc odatã şi despre bunica mea maternal, Ecaterina Filipescu) nu au privit cu mânie înapoi, de ce aş face-o eu? Dupã eliberarea din detenţie, tata s-a întâlmit cu torţionarul sãu din întâmplare, i-a întins mâna şi i-a spus cã l-a iertat. Omul s-a fãcut alb ca varul la faţã, iar mai târziu se pare cã s-ar fi sinucis.
Mã supãrã însã delãsarea în care se complac autoritãţile clericale în privinţa conacului de la Miorcani, pentru cã nu pot înţelege lipsa de respect a prezentului pentru trecut.

8. Care credeți că ar putea fi, astăzi, lecția pe care am avea a o învăța din destinul femeilor din familia dvs.?
Cã suferinţa poate sã cãleascã un caracter dar îl poate şi distruge. Cã iubirea e o torţã care nu lasã sã se aştearnã întunericul uitãrii pe cei de dincolo. Cã împlinirea unui destin, în sensul ieşirii din durere la limanul luminii, se întinde pe mai multe generaţii. Mama mea şi mai târziu eu am avut privilegiul de a ne rãzbuna familia în scris. Dau acestui cuvânt sensul explicat de Constantin Noica în Sentimentul românesc al fiinţei şi anume: rãzbunare înseamnã resuscitarea binelui şi a bunãtãţii dupã rãul care le-a nimicit.

( Interviu apărut în „ Botoşăneanu „)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *