Scrisul, o formă de grădinărit

Geo Naum, de profesie inginer mecanic, specializarea Nave şi instalaţii de bord, abordează meşteşugit cuvântul, procedând ,,inginereşte”, la modul esenţializator, spunând/scriind atât cât consideră că trebuie, contrăgând (în timp şi în spaţiu), concentrând (strictul necesar pentru o privire de ansamblu) în puţine vorbe (divagaţiile le consideră de prisos) şi substanţializând, dând dovadă de un soi de ,,minimalism” în proză scurtă ce ,,rodeşte” asemenea textelor sale de tip bonsai, asupra cărora se apleacă cu grijă şi răbdare nedisimulate, ,,grădinărind”, ,,calculând” şi etalând  vocaţia sa pentru frumos.

După cum o spune în Argumentul ce însoţeşte Careu de bonsai, pornind de la etimologia cuvântului (jap.bosai=,,grădinărit la tavă”), Geo Naum ne oferă pe tavă, cu minuţiozitate, reflecţiile sale estetice, care, neîntâmplător, îşi au ca arie de acoperire zona dobrogeano-pontică (păstrându-se astfel fidel meseriei care l-a consacrat), topos puţin explorat/prospectat narativ, de unde şi nota sa de originalitate. Prin puţin, la mult (fără a face exces de preţiozitate şi de verb), pare să fie crezul nemărturisit al lui Geo Naum, un soi de filosofie de bun augur prin care postulează că nu e adeptul risipirii (citeşte pierderii sinelui) pe pagina cărţii. Din acest motiv, Geo Naum poate fi considerat un fel de ,,iconom”, econom, scump la vorbă (simplu, dar nu simplist), de unde şi provocarea condensării, a esenţializării. 

Dispuse sub formă de careu, cele patru proze scurte-bonsai (Reginuţa bălţii, Întoarcerea lui Alex, Mademoiselle Pissy de Hennessy, Mort la Revoluţie), ,,cosmetizate” cu ajutorul ,,foarfecelui”-penel, ce diferă ca întindere şi valoare, îl recomandă drept un pedant croitor de arhitecturi-,,coronamente” narative. Pornind de la acestea, Geo Naum constuieşte narativ după tipare de sine croite/imaginate, împrumutând câte ceva din calităţile şi abilităţile grădinarului asiatic.

Prozele scurte ale artizanului Geo Naum nu ridică probleme majore de receptare. Personajele sale, ,,recuperate” din realitatea imediată, baleiază spectrul social, trecând prin cotidian şi ajungând până la eroism (în accepţiunea martirică a termenului). Dacă Reginuţa bălţii, Întoarcerea lui Alex sau Mademoiselle Pissy de Hennessy  îi au ca protagonişti pe Zamfira-Ana, Paraschiv-Ioachim (căsnicie aranjată, cu final dramatic, două personaje ce aparţin de şi botezate în cultul baptist), Ivan, Alex, Mişu, Florence, groparul, miliţianul, Pandele, Pardailan, Gealatu, Clara şi familia mixtă româno-franceză, Mort la Revoluţie schimbă registrul, prin intermediul octogenarului Hristu, unul dintre combatanţii din anii ‘50 şi participanţii la Revoluţia din 1989, scriitorul radiografiază rezistenţa anticomunistă din Dobrogea (alături de actantul în cauză există o întreagă galerie personagială -,,lotul” Nicolae Ciolacu- care are corespondent în realitatea istorică a locului), subiect care, la rându-i, cu puternicu-i accent reconstitutiv, îi conferă aportul original, aport care sporeşte şi prin aplecarea scriitorului asupra comunităţii aromâne/macedonene. 

În careul imaginat de Geo Naum, predilectă este tema libertăţii (încadrare tematică majoră, în prelungirea libertăţii de creaţie): în Reginuţa bălţii, de pildă, supunerea sau nu sub tutela îndoctrinării religioase şi a unei căsnicii de conjunctură (în care rolul femeii este unul de subordonare şi de supunere necondiţionată faţă de bărbat –de aici şi tentativa de evadare din mrejele misoginiei şi ale complexelor de inferioritate), violenţa domestică şi delicata problemă a suicidului; în Întoarcerea lui Alex, etica, problema culpei şi a conştiinţei; în Mademoiselle Pissy de Hennessy –proză inferioară calitativ celorlalte trei din volum-, raportarea junei Clara la familia mixtă româno-franceză în sânul căreia trăieşte, de unde şi pendularea sa între două spaţii cultural-identitare diferite; în Mort la Revoluţie, problema dizidenţei în regimul comunist şi dobândirea libertăţii la finele sângerosului decembrie 1989. La fel de bine, emigraţia clandestină antedecembristă, eliberarea de sub spectrul nociv al comunismului, iar, prin extensie, libertatea controlată a bonsaiului (mâna pricepută a grădinarului care intervine în lanţul trofic, ,,adaptând” din raţiuni estetice, pentru propria-i desfătare). În careul prozastic al lui Geo Naum există varii forme ale libertăţii: libertatea reprimată (regimul comunist), libertatea dobândită prin jertfă (episodul Revoluţiei din decembrie 1989), libertatea evaziunii în timp şi în oniric (în Întoarcerea lui Alex, personajul principal, emigrat în S.U.A. în timpul lui Ceauşescu, se întoarce în patrie în zorii democraţiei, pentru a reconstitui un accident de circulaţie pe care l-a comis, fugind apoi de la locul faptei, ocazie cu care descoperă că victima fusese înjunghiată în prealabil, pe fondul unui conflict spontan iscat între două bande rivale, iar Reginuţa bălţii ,,atacă” teme complementare: infidelitatea, dorinţa de răzbunare, violul, patima alcoolului, familia dezbinată, conflictul dintre părinţi şi copii, eliberarea de traumă prin suicid). În cazul salturilor temporale din viaţa personajelor (arderea deliberată, accelerată, a etapelor narative), propriu scriitorului-,,iconom” este faptul că nu oferă detalii despre cele întâmplate în interval, legând secvenţele firesc, de cele mai multe ori în interiorul aceleiaşi fraze.

O caracterisitică a prozelor scurte ale lui Geo Naum sunt, apoi, flash-urile temporale, ,,desanturile” înapoi în timp ale autorului (iulie 1964, anii ‘50, 1989, 1999), prilej de aduceri-aminte sau de recuperare cu ajutorul memoriei. 

Dispunere ordonată, cosmotică, sub formă de careu, ,,inginerie” narativă care spune nu exceselor stilistice (luxuriantului) –înlătură ,,mlădiţele” inutile, dând formă, ,,coronament” şi contur-, prozele scurte ale lui Geo Naum sunt, mai degrabă, punere în temă/context. Există momente, ce-i drept puţine, când scriitorul se lasă ,,furat” de peisaj, căzând pradă tentaţiei narativului şi a ornamentului. 

Prozele scurte ale lui Geo Naum se centrează pe toposuri insuficient explorate până la el (excepţie făcând Panait Istrati), predilecte fiind Delta Dunării (Tulcea, Sinoe, Ceamurlia de Jos, Cobadin, Gălbiori, Panduri, Casimcea, pădurea Başpunar –toposuri ale rezistenţei anticomuniste din Dobrogea) şi arealul pontic (Feteşti, Constanţa). Lor li se alătură scurte popasuri narative în Bucureşti, New York sau orăşelul maritim Cognac (Franţa). Personajele ce populează acest gen de scrieri nu ies cu nimic din rând (excepţie făcând luptătorii anticomunişti sau familia participantă la festivalul coniacului Hennessy şi a delicateselor regionale din departamentul Charente-Maritime). Cele trăitoare în Dobrogea (v. Reginuţa bălţii) sunt de condiţie modestă, pauperitatea materială mergând mână în mână cu cea spirituală. Ghidându-se după obiceiuri atemporale încetăţenite (dat imuabil) ce exclud mai de fiecare dată opţiunea sau alternativa, ele se confruntă cu lipsa acută a perspectivei şi a spectaculosului, cu un timp poate prea generos din perspectiva succedării, cu repeziciune, a cronologiei fade, cu o viaţă aproape cvasiliniară şi cu un destin în mare parte previzibil. Lipsa educaţiei, puţinătatea mijloacelor de a-şi câştiga existenţa (Dunărea le asigură un minimum necesar supravieţuirii prin pescuit sau activităţi conexe), munca la C.A.P. fac supravieţuirea dificilă. Ceea ce încearcă scriitorul este recuperarea specificului locului, identificarea cu ţinutul, tradiţia şi folclorul: legendele care duc mai departe povestea ,,reginuţei bălţii” (zolotuşca, o specie de peşte dunărean), ritualul recoltării stufului, navigaţia pe Dunăre, pescuitul şi pregătirea, pentru consum, a capturii, formele de divertisment zonal, tot atâtea praguri ale adolescenţilor ce se ,,ucenicesc” în tainele bărbăţiei (concursul de traversare a fluviului înot), etniile conlocuitoare (români, aromâni, lipoveni, tătari, turci, lipoveni, fiecare cu o cultură proprie).

Din cele arătate mai sus reiese că Geo Naum preferă subiecte la îndemână, evitând complicaţiile narative inutile, fapt ce-l apropie întrucâtva de postura reporterului. Cea mai consistentă proză scurtă din volum este Mort la Revoluţie, în care, sub forma unui arc peste timp, sunt rememorate două momente importante din istoria recentă a României: rezistenţa anticomunistă din Dobrogea şi episodul decembrie 1989 (ultimul, urmărit pas cu pas, Timişoara-Bucureşti, regăsibil, între altele, şi în 21 de zile al lui Bogdan Brătescu). Personajul principal, Hristu, octogenar, simpatizant legionar în tinereţe, este unul dintre pătimitorii în puşcăriile comuniste. Prin intermediul personajului şi a celor din ,,lotul Nicolae Ciolacu”, sunt readuse în actualitate practici reprobabile ale Securităţii şi Miliţiei, tribunalul poporului, farsele judiciare şi simulacrele de procese politice, sentinţele aberante, limbajul de lemn al epocii, frângerea unor destine, mediul carceral (închisorile Tataia, Gherla, Jilava, Aiud, Timişoara, Poarta Albă), colectivizarea forţată, chiaburii, colhozul, prezenţa Armatei Ruse la Constanţa. În paralel cu povestea lui Hristu  (martor la eveniment) sunt prezentate biografiile dizidenţilor aromâni care au compus gruparea anticomunistă ,,Haiducii Dobrogei” (memento necesar) care a scris istoria locului: Nicolae Ciolacu, Stere Popoviciu, Gogu Puiu, Nicolae Fudulea, Dumitru Fudulea, Iancu Beca, Tofan Gheorghe, Gheorghe Filiu, Nicolae Cocoş, preotul Mihăilescu, Iancu Ghiuvea, Stere Hapa, Neculai Haşoti, Iancu Cusu, Nicu Marin, Hristu Gache ş.a. Sfârşitul lui decembrie 1989 este urmărit şi el pas cu pas, prilej de noi emoţii. În paralel, Geo Naum oferă amănunte despre portul popular bărbătesc aromân (ipostază în care personajul Hristu apare la Revoluţie), dând, în acelaşi timp, exemple de aromâni celebri: profesorul, protopsaltul şi compozitorul Anton Pann (cel care, între altele, a compus muzica la Deşteaptă-te române!), actorul Ion Caramitru sau fotbalistul Gheorghe Hagi.

Careu de bonsai reţine atenţia cititorilor şi a criticii prin discreţia pe care Geo Naum o afişează în spaţiul cultural românesc.

Geo Naum,

Careu de bonsai,

Bucureşti, Editura Eikon, 2019, 161p.