Note pentru un jurnal al despărţirii ( 65)

Să fie doliul pe care îl resimt şi pe care il traversez doar preludiul propriei mele morţi? Să fie doliul care se aşterne asupra vieţii mele, atâta cât a mai rămas, un interval al trecerii? Să fie doliul de care nu mă mai pot separa, ca de o umbră îngăduitoare ce mă însoţeşte, delicat, semnul propriei mele stingeri treptate, asemeni orelor calme ce înaintează în crepuscul?

La toate aceste întrebări acest jurnal nu poate da un răspuns, căci răspunsurile sunt parte din comfortul raţiunii diurne. Dar ceea ce ştiu este că, o dată ce moartea intră în vecinătatea vieţii, o gravitate a timbrului luminii începe să se facă simţită şi un cântec înconjoară lumea, de parcă aceasta ar căpăta, progresiv şi tainic, o altă substanţă armonică.

Şi poate că doliul, cu al său cortegiu de sunete ale trecutului,cu ale sale arpegii de catifea îndurerată, este condiţia naturală pe care o descoperim doar când întregul văl al ipocriziei existenţei noastre este înlăturat, definitiv, de moarte. Şi poate că doliul este condiţia spre care ne reîntoarcem, pentru că ea este singura în care putem transcrie în cuvinte şi în lacrimi despărţirea şi dorul. Şi poate că doliul, asemeni morţii, este singura condiţie care poate dărui omenescului durata care intrece răstimpul de lut şi de carne a trupului nostru. Şi poate că doliul, eliberat de veştmintele fade ale durerii rostite doar spre fi rostită, este singurul anotimp în care dragostea îşi capăta, întreagă, intensitatea ei, de vreme ce nimic , în afara ei, nu mai contează cu adevărat.

Şi poate că doliul nu are culorile sumbre ale întunericului şi uitării,ci doar pe cele, nostalgice, ale dorului: este un timp care nu mai are nevoie de timp, pentru că în marginile lui nu mai este loc pentru curgerea năvalnică, ci doar pentru tihna înlăcrimată a privirii ce pătrunde dincolo de suprafeţe, atingând miezul mişcător al lumii din care am venit.

Şi poate că doliul este doar o poartă: cei care nu cunosc, cei care nu o convoacă, cei care nu se opresc în faţa ei nu pot intra în marginile domeniului pe care adevărata dragoste îl promite: dragostea care are nevoie de reperele zilei, precise şi comode, spre a dăinui şi creşte nu este dragoste, ci doar pasiune trecătoare, joc zburdalnic şi frivol. Cealaltă dragoste, nestinsă şi marină, regăseşte dincolo de moarte tot ceea ce viaţa nu i-a putut dărui: contururile ei de fum întrec în intensitatea lor vizionară ceea ce lumina pierdută a oferit, cândva.

Privind la trandafirii ce cresc , acum, fără ca mâna ta să îi mai poată atinge, privind la cerul de deasupra grădinii noastre a cărui mişcare tu nu o mai poţi contempla, privind la aceste mâini pe care mâinile tale nu le mai pot strânge, privind la tihna crepusculară în care tu nu te mai poţi adânci, privind la jocurile câinelui nostru la care tu nu mai poţi zâmbi, înţeleg că doar dincolo de pragul de care oamenii mediocri se tem împlinirea dragostei mai este posibilă şi că doar doliul te duce spre locurile din care toată îngândurarea trudnică a timpului a fost alungată.

Jurnal al despărţirii, jurnal al doliului şi al dorului, dar, mai presus de toate, jurnal al dragostei : în acest templu fragil de fraze şi tăceri întrerupte de vis te afli tu însăţi, despuiată de carnea zilelor şi intactă în luminozitatea ta spectrală.

Schimbată în duh blând, tu eşti înscrisă în cerul pe care îl privesc şi,astfel, întreaga boltă devine una cu tine. Schimbată în duh muzical, tu eşti adâncită în pământul pe care paşii mei calcă şi, astfel, fiinţele noastre sunt una, din nou. Schimbată în duh călător, ai lăsat în urmă mormântul, abandonându-te vântului care te mişcă ca pe un nor ce descoperă întinsul de mare. Iar în această metamorfoză discretă eu presimt schimbarea cea din urmă: etericul joc al iubirii pe care moartea nu îl întrerupe ne cheamă , iar seninătatea aşteptării urcă din adânc, ca o boare a primăverii.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *