MUSICA PURITAS DOMINICA ( aparente contradicții)

E destul de evident faptul că Verdi rămâne un paradoxal geniu rațional, echilibrat; iar acest lucru se vede cel mai bine în absența vreunei compasiuni față de unele personaje masculine, uneori chiar și față de cele feminine. Muzica este însă cea care înalță dincolo de erorile umane. Radames, dornic de  luptă și glorie, o curtează pe fiica faraonului și obține ceea ce dorește, însă în prealabil cântă cu gândul la sclava Aida căreia îi „întrevede” un tron în vecinătatea soarelui; sobrul Verdi îl înalță prin aria Celeste Aida  care, dincolo  de personaj, rămâne un hit mondial. Manrico, aflat în primele ore  mieroase alături de Leonora răpită de  sub privirile contelui, află că bătrâna țigancă a căzut prizonieră, astfel că brusc devine eroic (inutil după cum știm) cam neconvingător dar cu o arie – Di quella pira de adevărat luptător, încurajat de cor. Să  mai amintesc și finalul din Traviata în care adevărata durere îi aparține Violetei în timp ce doi bărbați, tată și fiu, mimează compasiunea pentru muribundă, (aproape) conștienți de eroarea lor. Muzica este însă copleșitoare, îndrăznesc să spun de o durere (pre) pucciniană. Uneori libretul rămâne un pre-text al marii opere, geniul componistic  transformându-l în „textul” muzical.  Pentru diversitate să audiem variante cu Pavarotti, Kaufmann, Placido Domingo, iar în final doar Netrebko în spectacolul unicat de la Salzburg.

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *