Note pentru un jurnal al despărţirii ( 63)

Mi se pare că doar acum, în acest jurnal al despărţirii, scrisul meu atinge claritatea calmă şi îndurerată a stilului pe care tu l-ai ales, ca pecete a vieţii tale. Mi se pare că doar acum, în acest jurnal al despărţirii, eliberat de ormanente inutile şi de înflorituri calofile pedante, scrisul meu atinge severitatea lucidităţii visătoare la care tu ai aspirat, profesoară fiind. Mi se pare că doar acum, în acest jurnal al despărţirii, scrisul meu atinge acel prag al limpezimii şi doliului pe care l-am întrevăzut în fiinţa ta.

Căci moartea ta a eliberat în mine tot ceea ce părea a fi fost inhibat de un instinct frivol al vieţii. Brutalitatea morţii a înlăturat tot ceea ce era parazitar, inert şi irelevant, lăsând în urma ei doar puterea privirii de a merge înapoi, în timp, spre locurile de unde toate au început. Transa din care se ivesc paginile mele nu este decât ecoul transei în care moartea ta m-a instalat, ca într-o catalepsie înmiresmată. Raţiunea şi simţurile mele nu mai există decât pentru a transcrie simbioza ce anulează graniţa dintre lumi.

Şi sunt zile în care lungile mele plimbări, pe aceleaşi străzi, nu sunt decât excursii în teritoriul spiritelor. Peisajul care mă înconjoară îmi este familiar şi el se estompează în depărtare, de parca ar fi o pânză mişcătoare a ploii. Ochii mei alunecă peste suprafaţa realităţii, asemeni unei camere fotografice ce nu se poate opri din acţiunea ei mecanică: irisul meu ia în stăpânire ceea se află dincolo de obiecte şi de oameni. Şi sunt zile în care aproape uit de unde am pornit şi unde voi fi ajuns: corpul meu fizic călătoreşte mesmeric,dus mai departe de un sentiment al aşteptării şi al amintirii.

Şi nu îmi aduc aminte ca vreodată, înaintea acestui anotimp al doliului, să mă fi adâncit în singurătatea străzilor şi a timpului cu această voluptate halucinată. Şi nu îmi aduc aminte ca , înaintea acestui anotimp al doliului, să fi înaintat cu aceeaşi energie lunatecă spre toate locurile care îmi răsar în faţa paşilor. Şi nu îmi aduc aminte ca, înaintea acestui anotimp al doliului, să mă fi apropiat cu atâta tandreţe înlăcrimată de orele în care, singur fiind, pe drumurile mele, voi fi alături de tine.

Este această pornire de neoprit un semn al propriei mele îndepărtări şi transformări: nimic nu mai poate fi ca înainte, căci lumea din jurul meu există, de acum înainte, ca o reţea de semne ce mi se înfăţişează spre a fi descifrată: fiecare colţ de stradă este o poartă care se deschide, fiecare nor pe care îl zăresc poate fi norul pe care tu îl contempli, la rândul tău, din alt colţ de spaţiu, fiecare clipă poate aduce cu sine fragmentele de memorie în care se strânge o parte din chipul tău, fiecare obiect este legat de referentul său, închis în cutia muzicală a viselor şi a nostalgiei.

Şi nu îmi aduc aminte ca vreodată, înainte acestui anotimp al doliului, să fi resimţit intensitatea aproape insuportabilă a comuniunii: în viaţă, ne puteam imagina despărţirea, separarea de drumuri, căci revederea ni se înfăţişa, ca un liman. În moarte, nimic nu ne mai poate despărţi, căci nu mai există revedere. În moarte, nimic nu ne mai poate despărţi, pentru că nu mai există viaţă, ci doar un timp în care fiinţele noastre se unesc într-o singură fiinţă, ale cărei mâini fugare aştern paginile acestea.

` Şi nu îmi aduc aminte ca vreodată, înaintea acestui anotimp al doliului, să te fi iubit cu tăria disperată a dragostei de acum. Şi aş putea merge, la infinit, fără să mă opresc, pe străzi, printre grădini şi pe ţărm de mare, aş putea merge fără să mă opresc până ce aş contempla acel capăt al lumii dincolo de care nu se mai află decât lucirea stinsă a unei amieze de toamnă. Şi aş putea merge fără să mă opresc, înaintând în timpul sinestezic al amintirilor noastre, până ce aş zări din nou silueta ta. Şi de abia atunci, în marginea tărâmului duhurilor, aş şti că drumurile mele au ajuns la capăt şi că paşii mei se pot opri din mişcarea lor . Şi de abia atunci, luminat de un soare care nu mai este cel pământesc, ţi-aş putea povesti tot ceea ce am încercat să îţi povestesc în visele noastre. Şi abia atunci , împreună,ne vom putea, în fine, odihni, spre a privi întinderea din care răsare, spre nu apune vreodată, astrul dragostei, eterne şi mântuitoare.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *