Note pentru un jurnal al despărţirii ( 60)

Şi poate că oroarea de melodramatic pe care o resimt, scriind aceste rânduri, nu este decât un ecou al propriului tău refuz de a îmbrăţişa grandilocvenţa şi gesturile teatrale. Adeseori, privindu-te, vedeam în fiinţa ta o altă fiinţă, aceea a mamei tale: revedeam în tăcerile tale, în retractilitatea ta melancolică, în introspecţia saturată de tăcere, ecoul acelor dup-amieze în care bunica întâmpina seara de vară, singură, pe banca din faţa casei noastre din Focşani. Adeseori, revenind acasă şi îmbrăţişându-te, am simţit în energia dragostei tale un sentiment al nesfârşitei griji că, poate, aceasta va fi ultima noastră revedere. De la mama ta, tu moştenisesi ceea ce trece, astăzi, în mine şi în paginile mele: revelaţia tristeţii care se dezvăluie chiar în clipele celei mai intense, senine fericiri.

Graniţa dintre tristeţe şi fericire este una imposibil de trasat, la fel de evanescentă şi de delicată precum cea care separă, uneori, amurgul de ziua care se sfârşeşte. Este mai degrabă un culoar pe care înaintezi, este mai degrabă o stare intermediară care sastisface nevoia irepresibilă de a examina intimitatea ta, departe de cei din jurul tău. În acest domeniu al graniţei se duce viaţa celor care nu au nici explozia de artificii a extrovertirii histrionice, dar nici întunecarea teribilă a depresiei ce înghite fiinţa, asemeni unui hău inform. În acest domeniu al graniţei timpul pare ca o toamnă ce curge fără a se putea epuiza în iarnă, o toamnă ce anunţă, nostalgic, sfărşitul care va veni, încununată de aura sepia a timpurilor care au fost, cândva.

Dintre toate conversaţiile noastre, cele despre fericire erau cele mai încărcate de tăcere, de acea tăcere în doi care înseamnă mai mult decât toată alunecarea inutilă de cuvinte. În toate aceste rânduri preferam să tăcem, cu ochii la un orizont care nu este scris, încă, cu ochii la o zi care nu s-a născut, dar pe care o puteam presimţi. Eram, amândoi, asemeni bunicii mele şi mamei tale, prinşi în această ţesătură de melancolie învăluind lumea noastră. Tăcerea nu era niciodată o întrerupere, ci era, invariabil, parte din muzica timpului nostru.

Recitind finalul din “ Un cuib de nobili” al lui Turgheniev, am descoperit, în epilogul său dedicat trecerii şi regretelor, aceeaşi materie din care erau alcătuite tăcerile noastre: cei care adoră vorba sforăitoare şi trecerea extravagantă prin viaţă nu pot avea răbdare pentru tihna de crepuscul a contemplării propriei tale vieţi, asemeni unui amurg. Îndrăgostirea noastră de Turgheniev şi de Cehov nu era decât un fragment din lunga noastră conversaţie care se dezbăra de cuvinte, alegând odihna unui nor ori mişcarea unei tulpine de trandafir. O asemenea tăcere se poate naşte doar în clipa în care dragostea a făcut să crească puntea tandreţii complice. Într-o asemenea tăcere te poţi adânci, la fel cum te abandonezi unei toamne ce îţi dăruieşte presimţirea morţii tale. Dintr-o asemenea tăcere se iveşte substanţa de dor în care se amestecă fiinţa ta, în anii de singurătate atroce.

Şi imi este atât de dor de aceste tăceri în care înaintam, la fel cum înaintam în ore şi în ani. Şi îmi este atât de dor de aceste tăceri ce se arcuiau deasupra noastră ca nişte bolţi vegetale , într-un parc simbolist. Şi îmi este atât de dor de aceste tăceri în care se aduna întreaga noastră iubire, cu acel nespus pe care nu îl mai pot spune în cuvinte, nimănui. Şi îmi este atât de dor de aceste tăceri în care întrevedeam conturul delicat şi fragil al celei care învăţase să fie trainică înfruntând viaţa care îi dăruise nu doar dragoste,ci şi asprimea încercărilor. Şi îmi este atât de dor de aceste tăceri încât, în vis, atunci când ne revedem, aleg doar să tac, prinzându-te în îmbrăţişarea din care se smulge corpul tău himeric doar în clipa amarnică a deşteptării mele.

Şi în aceste tăceri ne vom adânci şi ne vom zidi, din nou, în durata ce va urma trecerii mele dincolo de prag. Şi vor fi acele tăceri peisajul în care sufletele noastre vor putea, în fine, rătăci fără ca umbra timpului să le mai atingă şi să le înnegureze. Şi vor fi acele tăceri alunecare de valuri, dar şi calm de amiază tomnatecă.

Şi vor fi acele tăceri îmbrăţişarea pe care nici o trezire din vis nu o va mai întrerupe: solară, nestinsă, diamantină, dragostea se va lepăda de cuvinte şi va inunda întreaga lume ce ne va absorbi, ca o undă marină ce se reîntoarce spre larg, atrasă magnetic de viziunea locului din care totul a început.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *