Doliu uriaș după Ioan Mihai Pacepa ?

S-ar zice că presa noastră de azi  lucrează, conlucrează cu sârg la smintirea celor care o consumă, sau n-o consumă, dar nu mai dovedesc să-i stăvilească delirurile. Cine  citește  ziarul Capital, sau cine se uită, fie și în viteză pe facebook, unde tema a fost dezbătută aprig, a aflat astfel  că România s-a aflat  recent într-un doliu „uriaș”.  A murit la 92 ani, ca patriarhii biblici, și nici acum de moartea firească, inevitabilă, ci răpus de  fatidicul Coronavirus, fostul șef al spionajului românesc în vremea lui Ceaușescu, Ioan Mihai Pacepa. Printre păreri și comentarii de toate felurile,  citești că dacă nu ești pătruns de însemnătatea personajului care a murit, îți însușești/facându-le cu sau fără voie jocul, perspectiva adversarilor lui din Securitate, ori diplomație. Care-l urăsc fiindcă le-a clătinat pozițiile, privilegiile, le-a pus în pericol chiar viața, trădându-l pe Ceaușescu. Cât de mare este deosebirea dintre  diplomație și poliție politică, ce cumul de funcții și ce reversibilitate exista între ele în regimurile politice dictatoriale, darămite în cele polițienești prin natură, e un detaliu pe care puțină lume vrea să și-l amintească. Citești ideea că nemaifiind un personaj negativ, ca Securitatea, pe care a dat-o în gât,  nu poate fi decât pozitiv. Că a făcut ceva ce niciunul dintre noi ăștia, mulți și proști, n-am fi făcut. N-am fi făcut,  sigur, fiindcă nici n-am fi avut cum, că nu știam nimic despre ea și nu știam, pușchea pe limbă,  fiindcă n-am făcut parte din ea. N-am trădat-o doar fiindcă ne-am străduit să nu ne trădăm pe noi înșine în condițiile date. Iar unii  dintre noi, care „grație”  perfidiei ei, n-au trădat-o, preferând să-și rumege în taină rușinea legată de nenorocirea de a-și fi pierdut sufletul, sub presiunea ei și a oamenilor din subordinea vajnicului ei tartor, până la un moment dat. 

Doliu după Pacepa, deci. Sunt voci, ceva mai înalte, mai competente, care zic că îi datorăm asta, pentru lovitura dată sistemului atunci când, din poziția pe care o avea, și cu informațiile pe care le deținea  (ca adjunct al șefului Departamentului de Informații Externe al Securității, adică al rețelei de spioni, și consilier personal al lui Ceaușescu), a defectat în 1978.

Sunt de acord ca statele  mari ale lumii, în principal SUA, îi datorează așa ceva. Dar cred că s-au și achitat cum se cuvine de datorie, dacă l-au protejat, găzduit, hrănit, corcolit atâta amar de ani. Asupra  noastră însă, oameni  obișnuiți, din țara asta, efectul de tzumani al dezvăluirilor sale nu s-a simțit mai mult decât ca un bobârnac, în zidul șandramalei deja pe trei sferturi prăbușite, fiindcă ele au devenit publice, dacă nu mă înșel, după publicarea cărții sale, în  1988. 

 Fără să vreau să fac alăturări nepotrivite, alta decât aceea între adevărat și fals, nu pot să nu-mi aduc aminte că în aceeași perioadă a „defectat”  și Vladimir Bukovski. Desigur nu  a fugit din grădina  tartorului suprem, după ce se întreținuse cordial  cu el și cu consoarta, pe cine, cum și unde să mai lichideze, ci din lagăr. Și nu pot să uit nici că, de fapt,  Vladimir Bukovski „n-a defectat” ci a fost expulzat  din propria țară unde nu a avut dreptul să revină, decât, pentru un scurt interval de timp, sub Elțîn.  Îl văd și acum slab  mort, emaciat, oarecum buimăcit, cu zeci de microfoane în nas, în 1977, pe aeroportul din Viena, unde a fost schimbat cu comunistul Corvalan, închis în Peru, și răspunzându-le ziariștilor că mai bine îl schimbau pe Brejnev cu Pinochet.  Și mai ales, nu pot să nu-mi aduc aminte că n-a avut nevoie de zece ani, ci de  vreo zece luni doar, așa famelic și copleșit de „sfâșietoarea durere a libertății”, pentru a-și scriesingur și fără ajutor, și cu un dar admirabil, tot ce știa despre noul model de represiune practicat în lagărul socialist: psihiatria politică.

Mi se pare un asemenea prilej de smintire discuția despre „meritele” , aproape „eroismul” unui personaj ca Pacepa, căruia i-am fi datori cu recunoaștere, dacă nu chiar cu recunoștință, încât, ca de fiecare dată, am apelat, ca să-mi revin în fire, la sursa mea de echilibru de toate zilele: raftul Monica  Lovinescu.  Sigur, la aproape 13 ani de la dispariția ei și cu avalanșa de noi și noi informații pe care le primim de atunci, raftul acesta nu mai este în toate cele o sursă  documentară. Dar Monica Lovinescu rămâne și cred că va deveni, consolidându-se, pe măsură ce se înmulțesc documentele și interpretările lor, și pe măsură ce memoria, înghițită hulpav de uitare îi cedează locul prezentului triumfător,  o sursă și un sprijin tot mai prețios  în momente în care simți că-ți este amenințat  discernământul și judecata  sănătoasă, ca să nu zic sănătatea mintală.

Despre ce a făcut Pacepa în toți acei ani, azil, protecție, schimbare de look, „brichisire” (expresia lor) de către americani, la sânge, negociere ( ce, cât,  doar nici el nu a fost un mormoloc), despre milioanele de dolari  puși pe capul lui ( că doar și Ceaușescu  dispunea, nu?), e drept că aflăm  destul de puține din  Jurnalul Monicăi Lovinescu,  1981-1984, primul volum.  

Dau de personajul Pacepa, cu notații mai ample, pentru  prima dată, abia în volumul al II-lea,  1985-1988.  Unde apare, încă de la începutul anului, joi 31 ianuarie: 

„Totul începe pe la ora 3 cu un telefon de la Agathe [Logeart, jurnalistă la Le Matin], să-mi anunțe enormul scoop pe care-l pregătește  pentru mâine: un interviu cu Pacepa, care e la Paris. Plină de delicatețe, ține să mă prevină că P., care  se pare vorbește despre mine cu admirație, reproduce ordinul pentru agresiunea împotriva mea (…) Mai vrea să știe dacă accept să-l văd pe P.  (tot povestea cu admirația). Nu șovăi nicio clipă și refuz. Nici n-am nevoie să-mi aduc aminte de Bernanos, repulsia în fața agenților (oricât  ar fi ei de dubli, sau tripli) e la mine fizică(…).”

Duminică, 3 februarie, lumea (cea interesată!) aflase deja detalii despre ordinul primit  de la Ceaușescu de șeful spionilor (totodată, prin cumul de funcții,  șef al „misiunilor speciale” , cum se  va vedea imediat, cam ca Sudoplatov  și ca echipele lui  Putin de lichidare ale opozantilor). Monica  Lovinescu îl transcrie  în Jurnal, preluat ca atare din presa franceză: „Trebuie să  i se închidă gura  Monicăi Lovinescu. Nu trebuie omorâtă. Nu avem nevoie de anchete americane sau franceze  care să ne pună în dificultate. Trebuie  făcută bucăți. Să i se zdrobească dinții, gura, brațele. Să nu mai poată niciodată să scrie și să vorbească. Trebuie să devină o legumă. Un exemplu de neuitat pentru alții. Trebuie bătută la ea acasă pentru ca și ea, și alții să afle că nu există niciun loc sigur pentru aceia care denigrează dictatura proletariatului, nici în propria lor casă.”  (Țin minte că  ulterior am citit undeva și versiunea  originară, unde vorbele lui Ceaușescu sunau și mai sinistru, mai ca din gura unui mardeiaș de pe la noi,  decât în aceasta, tradusă de mine din ziarele franceze, atunci când am redactat Jurnalul II ). 

Să nu uităm de asemenea să ne amintim că acela care ar trebui să îndolieze nația la peste jumătate de secol distanță, nu a „defectat” înainte de a-și fi  făcut gospodărește treaba murdară, în noiembrie 1977, Atunci a fost Monica Lovinescu bătută până la starea de comă, cu o zi înainte de aniversarea zilei sale de naștere, în curticica din fața casei sale. Că „treaba” nu i-a ieșit  chiar așa cum i s-a cerut  lui Pacepa de către stăpânul lui,  nu este că nu s-a vrut, și nici măcar dintr-o „eroare umană”. Nu, ci pentru că steaua bună, îngerul păzitor al celei vizate, au vegheat  atunci  asupra ei: a apărut un vecin și neprevăzutul i-a pus pe fugă pe cei doi profesioniști ai crimei tocmiți s-o  ducă la bun sfârșit.

Asta nu reduce însă intensitatea sentimentelor lui Pacepa pentru victima lui. 

 În 5 martie  același an, ele sunt perseverent reconfirmate martorilor: 

„Și ea [Agathe]  și Bernard [Poulet,] au fot uimiți și mi-o repetă, e admirația pe care o are  Pacepa pentru mine. Îi tot întreabă cum arăt, ce spun etc.. Și voia să mă vadă. Eu, nu.” (Ieșit ca și Pacepa din demonologia dostoievskiană câteva  decenii mai târziu, ne amintim că și Măgureanu nutrea o irepresibilă  dorință de a-i strânge mâna Monicăi Lovinescu și se consola de refuz dându-i târcoale lui Corneliu Coposu, la București.)

Revenind la Jurnal, abia în 1988 (6 septembrie), reușește Monica Lovinescu să ajungă în posesia cărții (mărgica ouată de marele defector, în colaborare, de altfel, după zece ani de pregătire).Și iată impresiile  de lectură ale autoarei:  

„Lăsând la o parte calitatea problematică a martorului,  tot ce povestește asupra celor doi Ceaușești, pare incredibil (…) Un fel de Kafka de mahala, de Orwell mitocan. (…) O mocirlă din care ai impresia că nu poți să ieși neatins. Mă fascinează tocmai prin murdăria  iremediabilă a înseși condiției umane. ”(același  vol.II, p. 316) 

Cam acesta este, în viziunea ei,  dispărutul după care România s-ar fi cuvenit să se afle într-un „doliu uriaș”. E de spus, că  după difuzarea  Orizonturilor roșii care au zguduit, cam târziu, sistemul, oricum șubrezit de alți  adversari mai prompți cu dezvăluirile, nici în 1988,   nici mai târziu, Ion Mihai Pacepa n-a pățit nimic  de pe urma  defectării și a cărții sale. În vreme ce doi directori ai Europei Libere  și nu doar ei, au murit, se pare, de  cancerul indus prin iradiere, faimosul ”Radu”, armă chiar de el descrisă,  unul  dintre ei  doar fiindcă i-o difuzase. 

Și mai e chiar un singur lucru de adăugat.  Până la venerabila vârstă de 92 de ani, când covidul i-a curmat viața, una mai degrabă reușită, în fond, „patriotul” a avut timp și să  ceară de la patria îndatorată prin defectarea lui, despăgubiri.  În 2005, o expoziție deschisă la Constanța, arăta pentru ce fel de bunuri confiscate  de „regimul ilegitim și criminal” cerea el niște sute de mii de dolari:  sticle de băuturi, arme de vânătoare, cutii de trabucuri etc…

Unora li se pare că  ceea ce-l face să binemerite recunoștința noastră  ar fi  recompensa  uriașă pe care Ceaușescu a oferit-o cui l-ar lichida. Cum am spus, și Ceașcă a oferit-o, deoarece avea de unde.  Or asta mi s-a părut un și mai mare prilej de smintire: în ce fel  și în ce vremuri ieșite din țâțâni valoarea unui om ajunge să constea  în suma care  se pune pe capul lui, ca odinioară pe capul acelor bandiți al căror portret era ștampilat cu formula WANTED? Iar asta  nu la ordinul unui brav șerif făcător de dreptate, ci al unui alt bandit. Cu siguranță în vremuri amputate de memorie, al căror criteriu de valoare este REUȘITA, acum și aici.  Păgubos, periculos criteriu. 

4 Comentarii

  1. Libuše Valentová says:

    Dragă Jela, felicitări pentru explicaţia ta pertinentă şi convingătoare a faptului, de ce românii nu trebuie să ţină doliu pentru Ioan Mihai Pacepa, atotputernicul şef al serviciilor de spionaj pe vremea lui Ceauşescu. Foarte bine că ai citat din Jurnalul Monicăi Lovinescu şi foarte bine că l-ai amintit pe Vladimir Bukovski pe care am avut norocul să-l cunoaştem personal la Memorialul de la Sighet, în 2002, dacă nu mă înşel. Îti doresc multă sănătate şi putere du muncă,
    Libuše

  2. Multumesc,Geta, eu nu am fost niciodata directoare la vreun liceu, nici chiar profesoara, pana am plecat la Constanta, am predat la Valea Dacilor,sat de langa Medgidia.

  3. Nicolae Emil Corbeanu says:

    Sunt evocate aici lucuri pe care le-am aflat la vremea lor, dar pe care le-am uitat și pentru a ne curăța creierul de stropii de noroi izbucniți din mocirlă. Numai că nu trebuie, nu avem dreptul să uităm, ci obligația de a ne aminti iarăși și iarăși. Căci cine uită ororile e condamnat să le îndure din nou. (N-am spus-o eu, ci unul mai deștept). Iar celui care nu cunoaște relația specială dintre Doina Jela și Monica Lovinescu îi recomand să citească „O sută de zile cu Monica Lovinescu”, carte calificată de o persoană însemnată drept „ indecentă” Ar fi pentru mine un motiv în plus.

  4. Jela, esți inimitabilă!
    „Cumul de funcții între diplomație și poliția politică”, ” nu a fost un mormoloc”, „defectarea regimului ” etc…
    An articol plin de sevă și nunță!
    Îmi amintesc de tinerețea noastră de la Medgidia, tu directoare de liceu, eu muzeografă, când nici nu bănuiam ( sau poate bănuiam) ce se cocea pe deasupra capetelor noastre, cei mulți…Adevărul iese încet, încet la iveală…
    Frumos articol, dacă pot să spun așa, că nu sunt eu aia care să-ți dea ție calificative, mai degrabă învers!
    Gânduri bune!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *