Vorba unui prieten: ce ție nu-ți place, altuia îi place. Am văzut la televizor că în Germania există un soi de Târg în care, după Crăciun, oamenii se duc să facă schimb de cadouri, mai precis să scape de cadourile neinspirate pe care le-au primit şi să-şi aleagă unele mai pe măsură. Uimitor mi s-a părut că cele complet ratate erau dăruite între cupluri „cu vechime”: parfumuri pe care doamna nu le suportă, pulovere sau cămăşi în care domnul nu încape, cărţi care mai există o dată sau chiar de două ori în bibliotecă.
M-am gândit că ar fi frumos şi un Târg în care să se facă schimb de urări. Desigur, nu stai să cauţi nod în papură unei urări: simţi pur şi simplu recunoştinţă și bucurie că un gând bun s-a îndreptat spre tine, din oceanul elecronic sau, mult mai rar, din vechea cutie poştală, şi trimiţi şi tu, din inimă, mulțumiri către expeditor.
M-a izbit însă o distincţie netă între tipurile de mesaj: unii îi doresc celuilalt lucrurile cele mai bune pe care şi le-ar dori ei înșiși, alții încearcă să se pună în pielea destinatarului şi-i urează lucruri pe care nu e deloc obligatoriu să le vrea și expeditorii. (Mai sunt şi urările pedagogice sau medicale: „…și la anul să citești măcar două cărți” sau „mai puține sarmale și mai multă mișcare”). Mi-ar fi greu să spun ce tip de urare prefer sau să fac o ierarhie între ele. La fel ca la cronicile literare, recunosc cu rușine că pe mine, cum spunea cândva dl. Livius Ciocârlie, mă bucură nu atât formularea, cât afecțiunea dindărătul ei.
E limpede că prima categorie de urători îşi arată sentimentele, preţuirea sau doar politețea, printr-un transfer generos al lucrurilor la care expeditorii ţin cel mai mult. E vorba de firi generoase, care nu vor doar pentru ei tot felul de comori, ci s-ar bucura să le vadă și în curtea vecinului (a cărui capră trăiește). Ei seamănă cu oamenii care fac cadou lucrurile la care râvnesc ei. Riscul e acelaşi ca la darurile care ajung la târgul de schimb: bărbaţii le oferă doamnelor obiecte tehnice, să spunem, iar ele le oferă domnilor albume de artă (folosesc clișee, știu). A doua categorie e cea empatică. Şi aici există riscuri: să nu reuşeşti să te pui în pielea altuia sau să devii indiscret („o mărire de salariu, la anul, ca să-ți plătești enormele datorii”).
Oricum ar fi, urările sunt bine-venite şi n-aş fi ajuns la aceste consideraţii dacă nu m-ar fi trimis, printr-o asociaţie de idei destul de firească în prag de sesiune, la subiectele de examen.
Pentru că şi aici există exact aceleaşi tipare: sunt profesori care le dau studenţilor subiecte pe care şi le-ar fi dorit ei înşişi la examenele din sesiunile prin care au trecut. Alţii, punându-se în pielea studenților, le aleg astfel încât să nu cumva să-i contrarieze. Aceștia din urmă sunt empaticii. Şi aici, un Târg cu subiecte la schimb, eventual între generaţii, ar fi de mare succes. Nu știu cărei categorii îi aparțin eu la urări și cadouri, dar ca profesoară aparţin cu siguranţă primeia: le dau studenţilor subiecte pe care mi le-aș fi dorit. Și de care n-am avut parte. Reacțiile sunt, ei, da, foarte diverse.
(fragment mult revăzut și adăugit, dintr-un text scris pe vremea când aveam încă televizor)