Un manual roman la preț redus

Ca multe altele din ziua de azi, nici ideea electorală nu s-a schimbat cu nimic aproape față de leagănul ei, Roma. Atâta doar că politicienii contemporani nouă – mă refer în primul rând la ai noștri pentru că ei ne interesează, până la un punct – nu prea citesc, astfel că se ajunge mereu la impresia unui „nou început”. Aiureli vanitoase… În 64 a. Chr., un roman pe nume Quintus Tullius Cicero, cu o temeinică pregătire culturală și juridică, fratele celebrului în curând Cicero, redactează pentru începătorul întru ale politicii Marcus, un Commentariolum petitionis ( apărut la noi  în 2008, cu titlul Mic manual de campanie electorală). Nu voi intra în amănunte pe care le putem afla și din  felurite surse emailate. Pentru  a ne explica însă, fie și parțial, rezultatele electorale de la noi (și nu numai…), să vedem care sunt principiile care trebuie să-l conducă pe candidatul „orientat”, în ciuda faptului că termenul definitoriu candidatus înseamnă, alb strălucitor, pur. E firesc ca și limba să mai mintă uneori, la ocazii mari. Cunoscându-și fratele ca ambițios și inteligent, Quintus pornește de la premisa că un candidat știe ce vrea, fiind deci „competent” în a-și atinge scopul; care însă scuză mijloacele. În primul rând își va „vrăji” electoratul atribuindu-i calități pe care nu le are neapărat dar sună bine. Apoi în discursuri (nefiind pandemie atunci) le va arăta ce ar putea să le ofere dacă îi vor da votul, adică cutumiarele promisiuni evident în folosul lor. Dar, se subliniază faptul că promisiunile e bine să fie punctuale și cu măsură, chiar dacă ulterior va uita de ele. Candidatul trebuie să dea impresia de temperanță; până la un punct, căci față de adversari el trebuie să fie necruțător, infamarea mergând până la ceea ce azi numim porcăială publică. Mai mult chiar, lucrurile trebuie să se lege: prin hulirea adversarilor el se va arăta potent, stârnind necesar admirație din partea ascultătorilor. Și totuși, sugerează Quintus, în ciuda tentației pe care o trezește hula nemăsurată, o anumită măsură e bine să existe. Suntem încă în lumea clasică, nu a urmașilor. Nu poate fi omis talentul histrionic, actoricesc mai elegant spus. De unul singur nu faci nimic indiferent de partid, deci candidatul se va gudura pe lângă persoane deja influente sau cu viitor cert, pe care le-ar putea ignora după…sau nu. Deja  Quintus recomandă campania de teren, respectând deci etimologia termenului. Nu există recomandări pentru situații pandemice. Candidatul trebuie să „bată  câmpiile” sau câmpii, după caz, am zice azi, căutând amiciții acolo unde simte că locuitorii cred ceea ce le promite; mai mult, ascultându-le ofurile ca să nu zicem interesele. 

Interesul candidatului pentru concetățenii săi  trebuie să mimeze cunoașterea nominală a acestora, chiar dacă nu are habar (interes real nici atât) cine sunt unii dintre ei, astfel că îi va saluta cu multă deferență, cu amical respect. În acest sens un instrument util era la romani nomenclator, persoana însărcinată să-i șoptească din timp candidatului cine se arată, pe stradă, în for, la circ,  ne-o spune Cicero candidatul; nu era o investiție, fiind un sclav mai răsărit, „orientat”, ca să utilizăm termenul latin. 

Desigur că, trebuind să trăiască și exegeza din ceva, unii contestă autenticitatea scrierii lui Quintus. E treaba lor. Textul păstrat e atât de contemporan și nouă încât nu putem decât să admirăm eternitatea clasică a autorului. Înțelegem deci rezultatele alegerilor și de acum și de atunci. Desigur și cei foarte culți, apți, trebuie să ia în calcul și posibilul eșec, fie și pentru că puterea politică duce adesea la pierderea capului, întâi la figurat, apoi la propriu precum în cazul marelui Cicero. Dar asta nu o mai scrie fratele său. Pentru amănunte a se comanda volumul amintit la început. Poate fi făcut cadou perdanților dar și viitorilor candidați.  Îl găsiți la preț redus. 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *