Sunt un norocos

Sunt un norocos. Recunosc, am scăpat întreg, ca prin urechile acului din multe accidente.  Am călătorit mult și am fost folosit foarte des.  Când soarele dogorea și căldura învăluia tot văzduhul, eram cel mai iubit. De atâtea ori am alunecat, am căzut și m-am lovit dar, iată, nu am nicio rană.

M-am născut, să spun așa, într-un sat de munte. Mâinile olarului m-au plămădit cu drag și am ieșit o mândrețe de ulcior. Am stat mult timp la el acasă, eram nelipsit de sărbători pe masa lui. Soția  sa  mă lua la câmp în coș, acoperit cu ștergar și mă punea la umbră ca să rămână apa rece.

De atâtea ori s-a împiedicat și a scăpat coșul și niciodată nu m-am spart sau ciobit măcar. Lucrătură faină, mână bună avea olarul. A ținut mult la mine. De sărbători mă umpleau cu vin aromat și   îi păstram parfumul mult timp. Vremea a trecut, olarul și familia lui au plecat la cele drepte și am ajuns, nici eu nu mai știu cum, la bunicul ei.  N-am mai mers la câmp, deși îmi era dor, eram folosit doar de sărbători și când veneau musafirii, dar mă așezaseră la loc de fală în dulapul din lemn de nuc din bucătăria de vară. Începusem să mă simt ca un bibelou. Mă admirau, mă ștergeau de praf, aveau grijă să nu pățesc ceva, dar nu mai eram umplut. Am văzut tot soiul de vase, care mai de care mai subțiri și mai transparente care mi-au luat locul. Ce să mai zic de ploscă. Plosca aceea falnică pe care o poartă flăcăii în pețit, plină de țuică tare de prune. Acum stă atîrnată pe perete, prinsă în cureaua ei de piele pe care o petreceau bărbații după gât. E frumoasă ce e drept, dar nu mai este folosită.

Zău așa, avem și noi mândria noastră. Suntem în vârstă, dar ne-am făcut datoria de fiecare dată.  Au trecut peste mine anii, vinurile și apa.

Dar acum sunt bine, am fost adus în casă nouă. În fiecare duminică tronez pe masa din sufragerie, plin cu vin de casă. Parcă așa mai merge. Lângă mine stau două căni de ceramică. Sunt frumoase, nu zic nu, dar parcă nu e aceeași lucrătură. Sper să fie și rezistente ca mine.  Am văzut eu că ea este cam împrăștiată când spală vasele. Poate că se grăbește, dar nu merge așa, trebuie să aibă grijă.

Dar o iert, pentru că am auzit că își dorește să o roage pe mama ei să-i dea și plosca, prietena mea. Și chiar dacă va sta pe perete, va fi măcar împreună cu mine și vom putea vorbi și noi ca doi tovarăși vechi, trecuți prin multe.

Mereu le spun ceștilor, cănilor și paharelor acestea tinere că este lucru mare să-ți cunoști și să-ți asculți bătrânii. Pot să-ți ofere măcar o fărâmă din înțelepciunea lor care nu prisosește niciodată.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *