Atunci când încerc sa realcătuiesc chipul tău, ceea ce se naşte, venind pe culoarele timpului, este portretul în care toate anotimpurile vieţii tale se unesc, ca într-un singur anotimp. Nu există, în această cutie muzicală a memoriei mele, un sunet al tinereţii şi un sunet al bătrâneţii tale, ci doar o singură voce,neîntreruptă, aceea a dragostei: imaginile se mişcă , încet, în faţa ochilor mei, de parcă timpul vieţii noastre ar fi fost asemeni unei curgeri îmblânzite, melancolic.
Atunci când încerc să realcătuiesc chipul tău, ceea ce ajunge până la mine este tenacitatea cu care tu ai păstrat, până la capăt, ceea ce alţii abandonează, treptat, prinşi în roţile teribile ale zilelor care înaintează, implacabil: acea dorinţă de a domestici timpul, acea dorinţă de a nu ceda în faţa tentaţiei resemnării, acea dorinţă de a prelungi tinereţea în evurile crepusculare care te înconjoară.
Atunci când încerc să realcătuiesc chipul tău, ceea ce se distinge, invariabil,este o complicitate a instantaneelor, de parcă nu am fi fost, niciodată, separaţi, ci doar o singură fiinţă, o fiinţa ce trăia unită, chiar şi atunci când distanţa şi vremea o separau. Şi îmi aduc aminte că tu îmi mărturiseai, în acele clipe în care pudoarea sentimentelor îţi îngăduia confesiunea, că maternitatea a însemnat împlinirea dorinţei unei prietenii. Şi poate că această dragoste care a lucit, intensă, până la moarte, nu ar fi fost atât de dureroasă şi de senină dacă nu ar fi cuprins, în ea, în adânc, tandru, miezul prieteniei ce durează clădite din însăşi complicitatea iubirii.
Atunci când încerc să realcătuiesc chipul tău, ceea ce reconstitui este drumul pe care paşii noştri au fost uniţi prin cadenţa camaradaderiei. Despărţirea, fronda, revolta, amărăciunea, frustrarea stearpă a ranchiunei nu ne-au ispitit niciodată, poate pentru că a existat în noi amândoi sentimentul că tot ceea ce ce ne este dat există spre a fi împărtăşit. Căci fără fragila comuniune a conversaţiilor, fără fragila comuniune a amintirilor care se aştern, an după an, fără fragila comuniune a dorului, dragostea nu se poate împlini cu adevărat, spre a pregăti trecerea spre moarte.
Atunci când încerc să realcătuiesc chipul tău, ceea ce întrevăd este această seriozitate a iubirii care nu a părăsit-o , niciodată. Dragostea maternă, atunci când este dăruită, suspendă instinctul atât de uman al egoismului şi al narcisismului. Iar dragostea ta a fost, înainte de toate, dorinţa de contopire cu cel în care ai văzut propria ta fiinţă, împlinită. Şi ştiu că nimic din acest jurnal al despărţirii nu poate capta energia cu care această iubire a vibrat, că nimic din aceste pagini nu mai poate retrezi zâmbetul melancolic cu care ai întâmpinat viaţa, că nimic din aceste cuvinte nu poate cuprinde devotamentul ce a sfidat încercările, până la capăt.
Atunci când încerc să realcătuiesc chipul tău, simt că singurătatea mea se umple de acea prezenţă care îmi evocă vântul de dimineaţă ce pătrundea în casa noastră de la Focşani: un vânt călător şi gingaş, un vânt jucăuş şi tandru, un vânt al revederilor şi al marilor vacanţe, un vânt al surâsului şi al tristeţii, un vânt în care toată boarea lumii se aduna, întreagă şi limpede. Şi tu eşti acel vânt, căci doar în acest vânt toate chipurile tale se unesc în portretul pe care îl imaginez, doar în acest vânt făptura ta regăseşte uşurinţa diafană a primăverii şi dulceaţa de cireşe amare a toamnei.
Atunci când încerc să realcătuiesc chipul tău, culorile pe care le simţeam pierdute se retrezesc şi o ciudată fericire mă inundă, de parcă aş presimţi trecerea ce eliberează, domolind durerea. Moartea a făcut ca fragmentele dragostei noastre să fie aruncate în universul în care sunt, încă, prizonier. Şi, din când în când, reveria himerică face ca aceste pulberi ale iubirii să re reîntrupeze în fiinţa ta şi să mă îmbrăţişeze cu parfumul lor.
Privirea mea trece dincolo de cei care mă înconjoară, spre a urma dâra pe care duhul tău o lasă în urmă, spre a urma cărarea croită de iubire în realitatea mea, asemeni unei poteci luminate de soarele nocturn. Şi pentru câteva clipe suntem din nou împreună, nedespărţiţi, prinşi în rama unei fotografii ce nu poate îmbătrâni şi muri.
