Interviu Anda Tămășanu: „ Îmi plac rolurile care-mi permit să caut dincolo de mine”

Anda Tămășanu este actriță la Teatrul „Regina Maria” din Oradea și absolventă a Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică (promoția 2012). Pe scena teatrului orădean a interpretat mai mult de 25 de roluri, lucrând cu regizori precum Gavriil Pinte, Mihai Măniuțiu, Alexandru Dabija, Anca Bradu, Victor Ioan Frunză, Alexandru Mâzgăreanu, Radu Nica, Alexandru Weinberger-Bara, Ovidiu Caița, Claudiu Goga, Radu Nechifor, Radu Iacoban ș.a.

De când iubiți teatrul?

Mă duc la teatru din adolescență. Mama mea e cea care m-a dus la teatru și, chiar aici, la Teatrul de Stat din Oradea, am început să merg la primele piese. Țin minte că m-a impresionat foarte mult, în adolescență, Electra regizată de domnul Măniuțiu. E prima dată când am fost impresionată cu adevărat de un spectacol de teatru. Apoi am ajuns studentă la Timișoara, la o facultate „comodă” – să-i spun așa –, și acolo am descoperit o trupă studențească, de actori amatori, care se numește „Thespis”. Am avut câteva personaje destul de interesante la început, printre care și Nina Zarecinaia din Pescărușul, și, după premiera spectacolului, am simțit că locul meu ar fi în această lume. Din perioada aceea a intrat un virus în mine, care se numește teatru și de care nu m-am vindecat până acum.

Care a fost pentru dumneavoastră, în sensul profesionalizării, primul mare examen pe care l-ați trecut?

Primul examen a fost, după părerea mea, chiar admiterea la Universitatea din București, „I. L. Caragiale”. Nu eram foarte sigură că voi reuși, mai ales că am dat la 21 de ani, nu la 18, ca majoritatea. Mi-am spus că, dacă nu intru în anul respectiv la București, nu voi mai da niciodată la Actorie. Dar am intrat atunci și, pur și simplu, viața mea a urmat o altă traiectorie.

Cine sunt oamenii de la care ați învățat lecțiile esențiale despre teatru?

În primul rând, profesorii mei de grupă de la București, doamna Olga Delia Mateescu, domnul Paul Chiribuță și doamna Irina Ungureanu. De asemenea, m-a influențat foarte mult și domnul Doru Ana. În București, spectacolele cu doamna Olga Tudorache au însemnat extraordinar de mult.

Care sunt reperele dumneavoastră din lumea teatrului – modele, maeștrii, maestre?

Nu am modele. Apreciez foarte mulți actori și oameni de teatru. O apreciez foarte mult, cum am spus, pe doamna Olga Tudorache, am un respect deosebit pentru doamnele Olga Delia Mateescu, Maia Morgenstern, Ana Ciontea, Natalia Călin. Îmi mai plac Nicoleta Lefter și Ofelia Popii. Dar am doar preferințe. Încerc să fiu propriul meu model, să mă autodepășesc pe mine, în primul rând.

Dar visul suprem de a juca? Ce vă doriți să jucați cel mai mult, unde anume, alături de cine?

Îmi place foarte mult să joc la Teatrul „Regina Maria”. Dacă aș spune că visez să joc undeva, nu mă gândesc neapărat la o sală de 1.500 sau 3.000 de locuri, dar mi-aș dori să joc pe scene mai mari, aș vrea să văd dacă pot „să duc” asemenea săli. Joc și în săli mai mici, îmi place teatrul independent în care e o altă apropiere de spectator. Îmi plac rolurile care-mi permit să caut dincolo de mine, să abordez psihologii dificile care să mă facă să-mi pun foarte multe întrebări, care mă fac să mă macin. Din experiența mea, am observat că rolurile care au tentă negativă sunt extrem de ofertante în sensul acesta. De multe ori am simțit că am devenit eu, ca om, mai bună, înțelegând cum poate să funcționeze răul – sau valorile pe care noi le considerăm rele – în alții. Asta înseamnă că mi-ar plăcea mult o Lady Macbeth. Sau mi-ar plăcea la un moment dat să mai lucrez o dată rolul spectacolului meu de licență, Miss Ratched din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Sunt apropiată de genul acesta de eroine, mai bine zis antieroine, pentru că trebuie să sap foarte adânc.

Ce provocări, dificultăți sau riscuri ați întâmpinat?

De când sunt angajată la Teatrul „Regina Maria”, am avut norocul să fiu o actriță care a lucrat destul de susținut și a făcut foarte multe roluri. Această acumulare, această sumă de roluri, de măști, pe care am nevoie să mi le asum eu, ca om, uneori m-a pus în dificultatea de a uita de mine, de viața personală, de cine sunt la un moment dat. Am uneori perioade foarte aglomerate, în care intru din rol în rol, de la regizor la regizor, de la un fel de a lucra la un altul, și cred că unul dintre cele mai importante  aspecte ale meseriei noastre e să încercăm, noi actorii, să rămânem cât de cât, lucizi mintal. Prin experiență am învățat cât să mă implic – atât cât simt și gândesc că ar fi necesar –, cât să nu depășesc o anumită limită. Depinde și de temperament, și de puterea mentală a fiecăruia. Unii actori se implică  emoțional în roluri, intră cu tot sufletul, alții sunt foarte tehnici, alții sunt și, și. Nu știu cum este mai bine. Oricum ai încerca rolul în exteriorul lui, tu ești ca persoană, nu există personaj. Personajul apare prin tine sau nu. Fiecare avem modul nostru de a gestiona partea aceasta a meseriei. Pe plan personal, foarte puțini oameni din afara breslei înțeleg programul nostru. Ratezi anumite evenimente din viața ta, pentru că o lună și jumătate sau două ești la dispoziția unui regizor și nu poți să-ți faci alt program. Aceasta este meseria.

Care sunt principiile dumneavoastră în privința teatrului, în general, și a actoriei, în special? Ați făcut vreodată compromisuri, v-ați abătut de la aceste principii?

Cred că actoria și teatrul, în general, se fac în echipă. Este extrem de important ca echipa care lucrează la un anumit spectacol sau la un anumit proiect să fie în aceeași barcă, să se înțeleagă bine. N-am făcut niciodată un compromis vizavi de acest aspect, întotdeauna am încercat să mă apropii de partenerii mei. Energia unui spectacol are putere atunci când toată lumea este împreună. Mi-am dat seama că și sala, și spectatorii simt foarte bine spectacolele în care se vede că o echipă este unită. Iar de la acest principiu nu fac compromisuri.

De ce teatru și nu film?

Nu-mi displace ideea de film. Am făcut filme independente, filme studențești, deși nu am jucat încă într-un film recunoscut. Dar, cum sunt stabilită în Oradea și aici îmi sunt locurile de muncă – pentru că am mai multe –, este mai greu să merg la București la un casting. Sigur, acum pe Zoom e mai ușor, însă nu am avut timp să mă duc la agențiile de casting. Dar, dacă ar fi să fac o comparație între teatru și film, între ce experiență am avut în teatru și ce experiență am avut în film, pentru mine e cât se poate de clar că sunt om de live, sunt om de moment, sunt om care preferă mijloacele și metodele teatrale. Teatrul e ca prima iubire: cea mai mare.

Cu ce mare actor, din toată lumea, v-ar plăcea să jucați într-un film clasic?

Fără doar și poate, Meryl Streep. Sigur, mai sunt și alți actori. Îmi place foarte mult și de Joaquim Phoenix.

Care este, pentru dumeavoastră, provocarea supremă în fața unui rol? Care este rolul cel mai dificil pe care l-ați interpretat vreodată?

De foarte multe ori, înainte de premieră, nu îmi dau seama dacă am reușit să fac să apară personajul prin mine. După această măsură, de care vorbește Shakespeare în monologul lui Hamlet, îți dai seama care sunt limitele, pentru că tu poți să simți că răspunzi just la o situație, dar, de fapt, să sari cu o mică nuanță peste și deja să nu mai fie ce trebuie. Asta e provocarea supremă: să știi exact limitele între care să te miști. Cel mai greu rol pe care l-am interpretat este Domnișoara Iulia, în spectacolul regizat de Alexandru Weinberger-Bara, mai ales că partitura este, cred, cea mai mare pe care am avut-o până acum. Este și o scriitură dificilă, ușor misogină – nu mă feresc să spun –, dar e greu pentru o actriță să-și asume anumite nuanțe și situații în care Iulia este pusă.

Care este centrul, inima unui rol? Când știți că ați intrat într-un rol?

Atunci când mă simt comodă în el, când mi-am asumat un anumit mod de gândire. De aceasta îmi dau seama la repetiții, atunci când probez, nu în spectacole. Când răspund corect și just la situație, atunci pot să spun c-am intrat în rol, că reacționez așa cum reacționează natural și organic personajul pe care îmi este dat să-l interpretez. Acela este centrul: răspunsul just la situație.

După ce jucați un rol, cum reveniți la dumneavoastră?

Îmi place să fiu tăcută după spectacole, mai ales după cele mai susținute și mai dificile. Am o perioadă de o oră sau două, în care abia îmi revin. Am nevoie de un pic de singurătate, poate mă duc în cabină, poate mă duc direct acasă, iar după aceea am nevoie să-mi amintesc de oamenii din jurul meu cât mai repede, de cineva foarte apropiat, și atunci îmi revin.

Ce e de preferat pentru a intra bine într-un rol: control sau improvizație? A fi în rol sau a avea atât de multă imaginație încât să te salvezi prin improvizație?

Amândouă. Un echilibru. Dacă ai control asupra rolului, atunci improvizația ar trebui să vină de la sine. Mai întâi abordez rațional rolul, îl privesc ca un detectiv, până îl găsesc. Abia în momentul în care am stabilit toate detaliile începe și intuiția să joace un rol. Aceasta este structura mea. Mai întâi pornesc de la control, pentru a putea să-mi dau drumul. Și aceasta se întâmplă întotdeauna la repetiții, la probe.

Există roluri care vă urmăresc, deși nu le mai jucați demult, ca un fel de „fantome” ale rolurilor?

Da, este unul în mod special, mai ales că voi lucra în curând la un film scurt pentru un proiect care are legătură cu perioada comunistă, când au fost închiși oamenii, are legătură cu locurile unde erau stabilite aici celulele și lagărul, în Cetate și la Securitate. Am lucrat și la un spectacol foarte pertinent, regizat de domnul Gavriil Pinte, Cei ce nu uită, și acolo am jucat rolul unei torționare. Când am lucrat la personaj, mi-am dat seama că e bazat pe o persoană reală. I-am citit biografia și uneori revin la ce am descoperit atunci, la cum poate cineva, la un moment dat, să devină atât de antrenat de o idee și să creadă că face bine, când de fapt face rău. Mi-am dat seama cât de ușor e să aluneci în altă zonă, să schimbi taberele.

Cum simțiți scena – la modul fizic, senzorial? Cum o luați în posesie, cum o măsurați, în gând ,cu pașii?

Prima mea legătură cu… scândura, în spațiul sacru de joc, a fost în Teatrul „Thespis” din Timișoara, care avea o sală studio foarte frumoasă și în care, dacă intrai, simțeai o anumită energie, care era benefică din punct de vedere creator. Când intru pe o scenă nouă, în turnee, îmi place acea perioadă în care lucrează doar mașiniștii și cei de la tehnic pe scenă, în timp ce noi suntem la cabine. De foarte multe ori scena rămâne goală. Atunci mă plimb un pic prin ea ca s-o înțeleg mai bine. E ca și cum aș întâlni pe cineva și aș vrea să îl cunosc un pic înainte să joc. Așa mi s-a întâmplat și când am ajuns la Oradea. Sala Teatrului „Regina Maria” este una dintre cele mai frumoase din România. Cred că doar Teatrul din Iași și Teatrul Odeon mai au aceeași alură. Am momente când îmi place să stau mult pe scenă. Atunci devenim prietene. E o anumită magie într-o sală de teatru.

Cum miroase scena?

Acum, mai nou, când scena de la Teatrul „Regina Maria” este recondiționată, miroase a vopsea și a lemn. Când se lucrează pe ea miroase a transpirație, a muncă, a forfotă. Așa miroase scena: a viu.

La ce vă gândiți când sunteți pe scenă?

Doar la ce am de făcut. De regulă sunt foarte concentrată. Când intru pe scenă uit de toate, nu am gânduri parazitare.

Care sunt marile dumneavoastră „rezervoare” de energie atunci când sunteți pe scenă?

Primul instinct este să fii cu sala, să simți energia, atmosfera. Îmi place foarte mult să simt partenerii, să avem o conexiune. Când suntem conectați, mai ales cu partenerii cu care chiar lucrez direct în spectacol, totul este perfect. Dacă, de exemplu, am o seară în care din diferite motive sunt extenuată – de obicei premierele sunt așa – nu am decât să recurg la mine. Chiar dacă sunt obosită, corpul și mintea mă ajută să-mi găsesc resurse să merg mai departe. Asta e cea mai mare provocare și duritate a lumii teatrului. Când se ridică cortina trebuie să fii acolo, pregătit. Nu ai scăpare.

Aveți superstiții inainte de a intra pe scenă? Sau vreun ritual?

Nu, dar am o conduită. Îmi place să am un timp cu mine, să mă gândesc la ce am de făcut. Nu-mi place să intru de la machiaj direct în scenă, nu mi se potrivește, nu este genul meu. Mă încălzesc vocal și corporal înainte de spectacole, ca să mă simt bine în pielea mea și să știu că nu voi avea probleme cu emisia sau cu mișcările corpului. Fumez o țigară și cam atât.

Ce simțiți când vedeți persoane cunooscute în sala de spectacole?

Dacă-mi sunt apropiate, am mai mari emoții decât de obicei. Îm primii ani, dacă veneau părinții mei, sau fratele meu, sau prietenii apropiați, simțeam că vreau să mă arăt pe mine parcă mai mult, pentru că sunt mai subiectivi față de mine. Eu sunt din Oradea, iar mama mea mi-a văzut toate spectacolele.

Cum vă percepeți publicul atunci când sunteți pe scenă?

Ca pe un partener. El mă ajută să-mi dau măsura respectivă, despre care vorbeam înainte. Depinzi de suflul și energia pe care ți-l dau oamenii din sală. Teatrul nu se poate face altfel, trebuie neapărat să iei în considerare acest mare partener.

Ați putea trăi fără teatru?

Nu.