Alexandru Țipoia (1914-1993) și George Tzipoia (1945), tată și fiu. Destine artistice, două generații succesive de artiști ale aceleiași familii

George Tzipoia
În ce raport poate sta arta mea față de cea a tatălui meu, nu m-am gândit niciodată. Dar meditând, pot spune de la bun început că într-un raport de subordonare, ca de la tată, la fiu, dar nu numai în timp, ci ca însăși experiență artistică transmisă genetic. Am moștenit de la Alexandru nevoia de a mă exprima prin linie și culoare, nevoia echilibrului de expresie, a profunzimii gestului creator, a dăruirii totale și jertfelnice, fără a aștepta nimic în schimb de la nimeni. Prin experiența vieții tatălui meu am aflat de timpuriu că pentru cel ce crează o lume în artă, nu există răsplată, vânzarea de tablouri neavând cum să constituie o recompensă. La fel nici primirea de decorații, diplome, laudele, sau aplauze, ca la teatru sau concerte. Am aflat că artistul nu ”rămâne”, ci ”este” întotdeauna singur. De aceea, tata nu m-a încurajat niciodată să fac artă, dar nici nu m-a împiedicat, știind că aici este vorba de vocație.

Și opera mea, ca cea a tatălui meu, are baze solide, începând cu știința desenului, pe care n-o posedă decât puțini mari artiști. Și eu am parcurs de-a lungul vieții o evoluție importantă care m-a condus către o culme spirituală a exprimării plastice. Ceeace ne aseamănă în artă este imens, adânc înscris și încifrat în calitatea actului creator, în felul de a gândi și simți viața ca sens spiritual adânc. Recunosc aici neputința cuvintelor (mele) de a exprima inefabilul, fiind vorba de o transcendență imposibil de captat, căci scapă exprimării, descrierii. Celibidache vorbea undeva de nevoia unui corect ”Sistem referențial central”, lucru deasemeni foarte important, care ne-a apropiat mult, pe mine și pe tatăl meu, ca artiști.

Dar mai vizibile, chiar izbitoare, sunt deosebirile decât asemănările în lucrările noastre. Dacă ar fi să găsesc o deosebire între atitudinile noastre spirituale de expresie plastică, ar fi aceea că eu am avut dintotdeauna o înclinație spre o anumită formă de tragism existențial, care cu timpul s-a accentuat, materializându-se în Artă sacră. Am făcut astfel pictură pe pânză, dar deasemeni obiecte de sine stătătoare, reliefuri, traforaje, în care am aliat uneori lemnului, metalul, dar și pictura în ulei sau acrilic, precum și alte materiale insolite. Cu toate că arta sacră nu are căutare în lumea zilelor noastre, omul pierzându-și dimensiunea sacră a ființei, am observat că tot ce lucram, fără să vreau, se putea încadra de la sine în artă sacră. Astfel am expus la câteva Saloane de Artă sacră din Franța și Italia.


Aflându-mă în exil în Elveția din 1982, țara strămoșilor mei pe linia bunicii (stră-străbunicul meu Louis-Adolphe Leyvraz fiind fondatorul Coloniei elvețiene din București în 1839), pe data de 8 martie 1990, cu ocazia Revoluției din România și eliberarea țării de sub Comunism, am organizat la Geneva, o expoziție a lucrărilor mele de artă sacră în favoarea României, intitulată ”Crucificări pentru România”, manifestare pusă sub patronajul Regelui Mihai și al Reginei Ana, care au participat la vernisaj.
În 2013, expoziția mea personală de la Geneva, la Consiliul Europei, a fost intitulată ”Rădăcini Europene – Aripi și Stele”, obiecte, reliefuri, traforaje, lucrări deasemeni de factură sacră, ”Aripile și Stelele” marcând efortul desprinderii de terestru și accesul, prin transcendență, la sferele altfel inaccesibile ale spiritului comun.

După moartea tatălui meu, expozițiile noastre la câteva Muzee importante din România (Cotroceni, Mogoșoaia, Cluj, Timișoara, Arad, Constanța, Galați, Bistrița, Ploiești), au inclus și opera sa, în prezentări intitulate ”Destine artistice, Țipoia & Tzipoia, Documente ale existenței”. Faptul că operele noastre puteau fi văzute sinoptic, ajuta publicul să ne deosebească, să înțeleagă cine este Alexandru Țipoia și cine George Tzipoia, cine este tatăl și cine fiul, cine a murit și cine trăiește.
Amintesc deasemeni că în mai-iunie 2016, cu prilejul aniversării mele de 70 de ani, am conceput o expoziție la Biblioteca Națională a României, dedicată memoriei lui Alexandru Țipoia, intitulată generic ”George Tzipoia, 70, Aripi și Stele – la Porțile Sacrului – documente ale existenței.” Tot în 2016 am mai expus la Art Safari București, reprezentând La Société Suisse des Beaux-Arts, al cărui membru sunt și la Galeria Romană unde am expus alături de opera tatălui meu, expoziția mea fiindu-i dedicată omagial.
Toate aceste expoziții au pus în lumină două opere complet diferite, fiecare cu lumea ei specifică, inconfundabilă, dar legate interior printr-o spiritualitate inefabilă comună, pornind din aceeași sensibilitate ereditară, din același rafinament genetic al familiei noastre de origine română, greacă-bizantină și helvetă concomitent.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *