Viața e o imitație a artei, o reflecție estetică ce ne transpune într-o lume a imaginarului.„Viața imită arta mult mai mult decât arta imită viața”, zicea Oscar Wilde. Să
nu ne amăgim că viața e adevărul nefalsificabil, acel cadran imuabil, încremenit, în care ne afundăm tot mai mult, și care nu oferă nici o căscare spre exterior. Nu. Viața e expresie, o vocabulă, o metaforă, un limbaj. O privire spre frumos. Prin artă, imagini
disparate, eterogene ies din situarea banală, monotonă, și dobîndesc un colorit nou. William Turner a învăluit ceața, ploaia, furtuna, aceste tulburări cenușii ale naturii, într-o atmosferă estetică. Ceața nu mai e o simplă șleahtă de particule de apă, suspendate
în atmosferă, ci, în vorba lui John Ruskin, un moft al naturii, un capriciu de admirat, o invitație de a păși în peisagistica firescului, unde auriul luminii timide se află într-o întrepătrundere vaporoasă cu albul indecis și griul albăstrui al cerului. Culorile
nu mai sînt izolate, de sine stătătoare, ci există în camaraderie unele cu altele. Lumina și întunericul nu-s mai etichetate ca forțe potrivnice, contrariate, ci se întregesc reciproc.
Arta transformă concretul în energie imaginativă,
vivifică starea de fapt. Dacă nu aș fi descoperit Simfonia a șasea de Beethoven, unde cîntecul privighetorii e înlocuit de flaut, al cucului de clarinet și al prepeliței de oboi, toate împreunate într-un trio jovial, ciripiturile păsărilor ar fi continuat
să fie o simplă divertire naturalnică, în fundal, întețite în momentele de serenitate și acalmie din timpul rarelor plimbări prin pădure. Iar știorlâcăială, în ritm cadențat, de la 5 dimineața în weekend, ar fi rămas o gîlceavă metamorfozată într-o alarmă
cu snooze capricios. Prin artă, natura devine un exercițiu de admirație estetică.
Și timpul, acea resursă valoroasă a vieții
asupra căreia Seneca ne atrage atenția, se risipește mai puțin cînd citim literatură. Arta cuvîntului comprimă timpul, îl purifică de excese inutile, ne esențializează experiența, ne încurajează, sau, dimpotrivă, ne descurajează să facem un salt în destin.
Decizia de a ne arunca într-o trăire apocrifă, dusă de valul hazardului, ori cum a numit-o Sartre, viețuirea în ‚rea-credință‘, devine mai conștientă. Înfățișările ascunse ale vieții sînt demascate, gîndurile dosite dezvăluite. Artistul pătrunde în psihicul
uman, și noi împreună cu el. Dostoievski ne învață să iertăm, Cehov să rîdem, Dickens să fim empatici. În
Frankenstein, Mary Shelley ne arată că atunci cînd egoul nostru e îngrădit doar de propriile dorințe, cădem în capcana auto-distructivă a regretului. Montaigne ne învață să iubim viața, cu toate povîrnișurile sale, George Orwell că esențială e critica.
Arta nu ne lasă să bezmeticim prin viață, ci ne ajută să intrăm în comunicare directă cu ceea ce contează, ce uneori scapă privirii noastre ordinare. Arta se îndreaptă spre adevăr, pentru a-l releva, astfel încît noi să-l putem vedea, auzi, gîndi. Atît senzorial
cît și intelectiv.
Viața, prin orizontul limitat al privirii
noastre, doar întretaie realul. Arta, însă, ni-l arată în toată deplinătatea și nota sa aparte.
