Te rog să-mi zici că azi e joi (jurnal din izolare)

Cu fiecare zi ce trece eu cred că e joi și că în această joi se va da bătălia decisivă și apoi voi fi liber să plec. A fost un an greu, a început exact așa cum încep istoriile de amor, ușor turmentate, cețoase, plăcute și umede, în vălurile reci ale lui ianuarie și ale lui februarie sau ca în cearșafurile de satin în care abia aștepți să-ți rostogolești iubita.

Mașina de spălat cu sunetul ei vioi și rotirile ei ritmice mă face să mă simt bine, e un carusel de emoții care mai de care mai solare, un mic parc de distracții în baia mea personală.

Brusc lucrurile au pierdut mirosul și gustul dar au recăpătat nume. Tot ce nu puteam numi dintr-un motiv sau altul – cel mai des din frică – acum am ajuns să pronunț rotund și languros. Sunt oameni pe care nu-i doream în jurul meu sau cu care întrerupsesem legătura – din aceeași teamă absurdă și deseori reciprocă – dar care acum s-au dovedit a fi foarte OK, plini de atenție și săritori. La greu se arată adevăratul caracter. Tot la greu unii dispar. Ce chestie magică! Ar fi bine să nu încurc baghetele când ies din starea asta și să-i las dispăruți.

E bine ca izolarea să ți-o petreci îndrăgostit, nivelul de serotonimă crește, imunitatea la fel. Am început să mă iubesc mai mult. Și să râd mai des la glumele mele nesărate, oricum sunt singurele la dispoziție în afara celor pe care le primesc pe whatsapp. Au existat și scriitori inspirați de momentele critice. Așa au apărut Ciuma lui Camus, Dragostea în vremea holerei a lui Gabriel García Márquez sau Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război a lui Camil Petrescu.

În momentele de restriște ești forțat să fii tu. Poți, ca în sindromul Stockholm să te atașezi emoțional de cel care te ține în captivitate și-ți hrănește mintea cu gânduri pesimiste, cu griji, sau pur și simplu care face proiecții aiurea. Poți ajunge să aveți – tu și alter-ego-ul tău – chiar iluzii comune sau fantezii erotice ca niște tablouri vivante. Uneori chiar mi se pare că nu am timp suficient să dezvolt un anume tip de afecțiune pentru latura mea întunecată, se va termina izolarea iar eu nu o să reușesc să mă înamorez cu totul de persoana mea.

Îngerul și demonul din mine încep să facă pace, să ducă o viață bună și așa, ca în orice relație, la un moment dat o să dispară scânteia și o să se ducă naibii totul. Stop! Așa nu mă mai joc.

În camera în care stau acum în izolare, am mai făcut o subîmpărțire, într-un colț stă demonul din mine iar în cealaltă îngerul ca să nu se mai vadă și să nu-și transfere trăsături privându-mă pe mine de întreaga lor desfășurare de forțe. Dar nici pe ei nu i-am lăsat în pace, pe fiecare l-am subdivizat. Îngerul e împărțit în: cel care stă cu copiii când sunt cuminți, cel cu care ies în societate când vreau să dau bine, cel cu care spun rugăciunea Înger-Îngerașul meu așa cum m-a învățat bunica, oricum singura rugăciune pe care o știu deci e bine să n-o uit. Mai e îngerul cu care-mi tratez colegii de serviciu când am un interes, cel cu care zâmbesc soției când vreau să obțin mai multă tandrețe de la ea și care m-a învățat o șmecherie ca să primesc mai mult sex (sigur a învățat de la demonul din mine, dar asta e altă poveste). Ar mai fi îngerul iubirii pure, dar ăsta e  mic și l-am băgat într-un sertar printre așternuturile curate ca să nu se contaminzeze de la ceilalți năștrușnici. Și sertarul are partițiile lui. Lângă cearșafuri doarme inocent îngerul primei iubiri, sub fețele de pernă cel al celei de a doua și a treia iubiri, iar vârât în așternutul de plapumă e îngerul amorurilor ilicite dar tot neprihănite.

Demonul meu este de fapt o ceată. Cu ei a durat mai mult munca de convingere că e musai să stea separați pentru ca să nu ia unii de la alții virusul. Demonul principal m-a privit cu ironie și a pufnit în râs aducându-mi aminte de cazanele în care fierb la comun și în care fac schimb de lichide și umori apoase cu mare plăcere. E înalt și îmbrăcat în piele neagră, e foarte sexy și are ochii superbi, îl cheamă Lucifer, normal. Mi-a șoptit că dacă îl las în pace să stea unde vrea el o să mă învețe niște trucuri sexuale de n-a văzut Parisul, nu ca prostiile alea pe care îngerul conjugal mi le-a debitat. I-am explicat că nu pot, există niște exigențe ale carantinării și izolării și mi-e peste puteri să fac ceva de capul meu. Își privea unghiile date cu lac metalic și cu celaltă mână își rotea coada. Bine, cum vrei, nu știi ce pierzi. Noi suntem vreo cinci sute, unde ai să ne izolezi pe fiecare? Am început să gândesc un plan. Pe câțiva îi pot pune în sertarele de lângă îngerul iubirii pure, nu au decât să mă-njure. Unul intră sub pat, oricum acolo îi place să stea când fac dragoste cu soția și mă îmboldește cu gânduri necurate pe care din păcate nu le pot pune în practică pentru că sunt sistematic refuzat de ea. Vezi? se luminează la față Lucifer. Aici te-aș fi putut eu ajuta. Să știi cum să obții, nu doar ce. Mă bate un gând de fugă.

Mi-e clar că organizarea e soluția oricărei crize. Îngerii s-au supus destul de repede izolării și fiecare își doarme acum somnul de după-amiază, în încăpere se aștern liniștea și întunericul. Primesc mâncare la ușă pe o tavă și molfăi lent ca să mai treacă timpul. Cred că într-o joi am să pot ieși de aici. La început când ea îmi lăsa la ușă tava cu mâncare și îi auzeam pașii moi ca de pisică o mai imploram „Te rog să-mi zici că azi e joi” dar văzând că nu-mi răspunde m-am resemnat. Lucifer mă lasă să-mi răsfoiesc toate revistele Playboy din cutia de sub pat și mustăcește când fac ochii mari. E băiat de treabă Lucifer ăsta. Băutură nu avem dar a inventat el ceva din condensul de pe geamurile termopan montate prost. Eu mai știam niște rețete rusești cu alcool din pufoaică și chiar am reușit ceva gustos dintr-o cremă de față veche de-a nevesti-mii.

Stăm pe jos, eu și cu demonul principal, fiecare pe covorașul său ca să păstrăm aparențele unei izlorări ca la carte, el râde la bancurile mele proaste iar eu îi mai mângâi coada aspră. Am izolat fiecare parte izolabilă din noi, am făcut și descoperiri științifice.

De când mi-a arătat latura lui feminină sunt chiar fericit. Când aud că vine soția cu tava la ușă tac mâlc. De aici nu mai vreau să ies.

 

 

 

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *