Ohara Donovetsky – Cozonac la patru mâini

Draga mea Gelchen, 

Mă bucură că îți apar impregnată de cultura mea armenească, cum spui tu, multă vreme am crezut că nu s-a lipit de mine mai nimic (mama era doar pe jumătate, iar la mine ce să mai fi ajuns…?, ba chiar țin minte că în copilărie eram stânjenită că nu am și eu bunici „normali”, care să facă și să vorbească cum făceau și vorbeau ceilalți bunici sau măcar să mâncăm și noi ca ceilalți, mâncărurile noastre de ce sunt altfel?, bunicul meu armean nici nu vorbea bine românește, încurca genurile, asta mă nedumerea cel mai tare, cum mă nedumerea, până la jenă, rușine și uneori furie neputincioasă –  pe care numai un copil le poate simți în fața diferenței pe care nu o poate înțelege sau traduce cultural – , că învârtea necontenit mătănii între degete și-l invoca pe Allah, de care copilul din mine nu avea pe atunci habar și pe care îl înțelegea ca Ăla sau așa ceva, spre și mai mare nedumerire, dar nu vreau să mă pornesc iar (am tot scris despre asta în fel și chip, dar mai ales în Casting…), în plus, după moartea bunicului și-apoi a mamei, m-am întors cuminte și atentă către toate cele care îmi rămăseseră în minte de la și despre ei și i-am recuperat, m-am împăcat cu ei și cu amintirea lor, i-am căutat în jur și mai ales în mine. Aceasta să fie motivul pentru care tu mă situezi acum aproape de felul acesta reverențios și tihnit, atent la celălalt cu asupra de măsură, mânuitor al complimentului ceremonios. Poate că m-au ajuns din urmă lecțiile bunicului – indirecte și cu poveste aferentă de fiecare dată – și-apoi cele ale mamei (mare povestașă și ea), cine știe. Eu nu mă consider nici pe departe parte din tiparul sau din moștenirea aceasta (deși acum mi-aș fi dorit, dar mama m-a învățat, mică fiind, să ascund istoria familiei, probabil pentru că ea a avut de suferit, dar să n-o uit), cu alte cuvinte, nu mă văd armeancă, se subțiase straiul până la mine, e subțiată țesătura, nu am cum s-o port, ci doar s-o contemplu ca pe un exponat dintr-un muzeu. Multă vreme m-am întrebat dacă nu am rămas cumva între lumi, dacă nu sunt cumva nici cal, nici măgar, cu alte cuvinte, nici călare, nici pe jos, cu curul în două luntre deci și încercând să nu mă mai spariu de struțo-cămila care aș fi. 

Măgulitoare pentru mine cuvintele tale de prețuire (indirectă, firește, comme il faut), m-au emoționat, dar și descrierea pe care mi-o faci, fereastra/fanta/vitraliul prin care mă vezi, e foarte interesant. (…)

Cât despre „regulile” și specificul conversațiilor de salon, hai să le zicem încă așa și când salonul are altă denumire, alt context și altă definire temporală, ele fac comunicarea nu numai interesantă și sigură (securizată și securizantă, aș zice dacă nu mi-ar displăcea… eufonic), prin chiar codul sau dansul pe care îl conțin implicit, sunt deci, prin aceasta, ci și necesare, ca să nu mai spunem că nimeni nu poate rămâne neimpresionat de șarmul celor franceze, pe care tu le-ai descris atât de adecvat și dens deopotrivă, sunt seducătoare (dacă nu chiar formatoare, sunt abc-ul convivialității. nu-i așa?) pentru oricine. Cum seducătoare mi se par și cele engleze, chiar dacă de alte mijloace mânuitoare, dar cum să nu fii cucerit de ironia bine dozată, de autoironia conținută sau de umorul care te ia părtaș, care în plus îți flatează inteligența, de deferența vorbitorului, de exercițiul lui în retorica, hai să-i zicem, de salon. Și dacă tot m-am lansat, îți spun aici că sunt fascinată mai ales de conversațiile la care în salon s-au adunat mai multe nații. Dacă sunt toate europene, e spumos, anecdotele și istoriile trec cu ușurință dintr-o parte într-alta, de la un vorbitor la altul, de la o națiune la alta, „tarele” și tabu-urile fiecărei nații în parte sunt cunoscute de partenerii de conversație și atunci tachinările etnice sunt valorificate frumos sau, dimpotrivă, evitate elegant, îmi plac foarte mult astfel de întâlniri. Mai straniu este (și poate mai interesant, dar altfel, antropologic, aș zice) când mi se întâmplă să particip la întâlniri în care, în salon, se găsesc nații care depășesc granițele spațiului european, când la  conversații participă oameni din Orientul Îndepărtat, de pildă, sau din Orientul Mijlociu (ne putem imagina că ar fi și din America, deși aici diferențele față de europeni sunt, totuși, mai mici, e de înțeles). Ce pot spune din capul locului este că indiferent de pe ce continent vine, oricare neeuropean pare fascinat de specificul european (de conversație, de geografie, de atracții, de vinuri, de gastronomie, de orice), iar impresia mea este că visul fiecărui neeuropean este să devină, prin adopție, european, iar dacă nu se poate, măcar să pară că îi cunoaște vinurile, geografia, atracțiile, gastronomia etc. Mai bizar este că, în acest context, europeanul care devine conștient de aura de model, de cap de serie sau d’operă pe care neeuropeanul i-o atribuie, ia acest fapt ca de la sine înțeles. Ce vreau să spun este că nu întoarce, cum mi s-ar părea mie firesc să fie, măcar de hatârul politeții sociale, aceeași atenție sau măcar un interes – fie și mimat – față de valorile celuilalt, ale neeuropeanului, cum l-am numit aici, ca să-mi fie mai ușor. Am băgat de seamă că în astfel de întâlniri – globale, să le spun, exagerând -, europeanul se comportă, în cele mai multe situații, cu o aroganță – reținută, dar aroganță, până la urmă, chiar dacă neeuropeanul nu pare să fie disturbat în admirația lui mai mult sau mai puțin fățișă -, adică nu arată că ar fi interesat sau că ar ști ceva din cultura, tradiția sau obiceiurile celorlalți parteneri sau convivi neeuropeni. De ce oare?, mă întreb cu inima strânsă. Mi se pare nepotrivit, complet nepoliticos, dacă, bunăoară, exact în momentul în care gazda chineză îți pregătește ceaiul cu mâna proprie să nu știi că este o mare onoare și să te porți cu atenție (să știi cu ce mână să iei și când să bei, de pildă sau măcar să întrebi), iar dacă ți se spune cât de greu se găsește ceaiul (bun, întrebi cât costă, în regulă, e măsura ta), dar dacă ai aflat că e atât de prețios, cum să spui că e mai scump decât o sticlă de coniac franțuzesc și că asta este de neînțeles? Mie mi se pare o gafă socială, etnică, europeană, poftim, cu alte cuvinte, nu ai dreptul ca, în numele apartenenței tale la o cultură cu paradigma seducătoare pentru întreaga omenire de pe glob, să arăți lipsă de interes pentru valorile celuilalt. De aici găsesc că aceasta aroganță (reținută și „conținută”, implicită mai mult decât explicită, dar tot aroganță), această lipsă de toleranță față de valorile neeuropene e primul și cel mai mare defect/deficit al comportamentul (interetnic) social contemporan.  Cu și mai mare durere spun că de cele mai multe ori aceștia sunt francezi, mai rar britanici, deși nu absenți de la această exemplificare. Îmi vei spune poate că nu trebuie să generalizez, că au fost doar câteva cazuri și îți voi răspunde că nu au fost puține și că, de asemenea, cei prezenți la aceste întâlniri internaționale erau oameni cu educație și cu ștaif. De aici și marea mea mirare. Ce s-a întâmplat cu „regulile” de politețe (atenția la interlocutor și deci la tabu-urile și la valorile lui, care, iată, nu sunt și ale tale) pe care francezul le are în sânge, până unde te duci cu umorul englez dacă nu mai e înțeles de un chinez, de pildă, sau de ce nu ai grijă să nu faci glume despre Allah, exact așa cum ai când nu vorbești cu un german despre vina colectivă pentru lagărele naziste etc. Sper să nu te fi plictisit prea tare cu aceste mirări ale mele, draga mea, dar e pentru mine un subiect sensibil, cum bine îți vei fi dat seama, acesta al toleranței interetnice și ideologice, pe care mi se pare că e firesc să începem să o cultivăm mai sistematic. Informația precară în această privință naște monștri. De aici și gesturile aberante, din aceste neînțelegeri cauzate de diferențele culturale și religioase. (…)

Mă bucură că vezi ca atu național înzestrarea (de tip artistic, dacă am înțeles bine). E poetic și mai ales optimist. Eu – deși optimistă de felul meu – nu mai cred (deși îmi doresc amarnic) că românii vor putea recupera vreodată decalajul, decât cine-știe-cum, printr-o șansă extraordinară (și providențială) pe care o cultură (căreia îi voi spune cu regret minoră, cu toate complexele ei de inferioritate transformate în unele de superioritate, de care s-a tot scris) le-ar putea avea în momente de grație (divină) istorică sau culturală (care nu se exclud din descrierea de mai devreme), care se află în acest moment (ca și în cel anterior și în cel anterior acestuia, și ca de când este, vorba ceea) în dificultate, în regres, în debusolare, în confuzie. Ți-am zis și că vina mi se pare că o poartă această amnezie națională, care a făcut prea multe găuri în prea multe locuri și de aceea ce se coase ici pare că se rupe colo, la infinit. Dar asta nu mă împiedică să sper (dar și să aștept, de la generațiile care învăța bine carte de oriunde știu ele mai bine) că se vor îndrepta, aproape ca în basme. 

Închei acum, cu regret că întâlnirea noastră trebuie să se și oprească, mi-aș dori să fim față în față, să te fi invitat la un marghiloman; mă uit peste apele de sub fereastră și mă gândesc cum ar fi o călătorie pe covorul zburător, câte s-ar rezolva, ușor și frumos (și fantastic, dar ce importă),

Cu îmbrățișări multe, 

Ohara  

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *