O gâlceavă clasică sau Toamna celor doi președinți

În sincera-i iubire de Patrie, Imperiu adică, distinsul militar și istoric Ammianus Marcellinus, ultimul adevărat păgân al istoriografiei romane, fie și prin admirația mărturisită față de împăratul Iulianus  disprețuit de creștini ca Apostatul, scrie convins în a sa Istorie romană despre „Cetatea Eternă… care va trăi cât timp vor exista oameni pe pământ”. Realitatea a demonstrat până acum că are dreptate. Îmi permit să fac totuși o parafrază arătând că Roma, cu bunele și relele Ei, va trăi cât timp vor exista oameni pe pământ; căci, arătam  în alte dăți, Roma e modelul complet, deci inevitabil și cumplit. Iar aspectul acesta s-a vădit din nou cu ocazia alegerilor transatlantice, adeverindu-se încă o dată că urmașa Romei nu prea mai e Europa, cam senilă și pe alocuri în unele provincii cam degenerată, ci „Imperiul” transatlantic. Până și în ceea ce a scandalizat aliații europeni, de la cei mai răsăriți oarecum, până la pigmeii în rândul cărora ne numărăm și noi; ca să fim în clar: una e să fii aliat, egal măcar iluzoriu cu cel puternic și alta să fii aliniat la cerințele lui. Atitudinea unor mediatici, gazetari clonțoși până la jigniri prostești, de care însă e greu de crezut că s-a auzit peste ocean, nu a făcut decât să augmenteze penibilul pigmeu al corului căruia i s-au adăugat și „cele mai importante dezbateri din Țară”  de tipul „ce credem noi despre ce se întâmplă în…”; cui îi pasă? Ar fi ca și cum ciobanul dac din culmea muntelui  l-ar fi înjurat pe Imperatorul de la Roma, crezându-se mai odorizat decât era de la natură.

În fapt ceea ce s-a petrecut în Statele (actualmente nu tocmai) Unite ale Americii, nu repetă decât ce s-a întâmplat în Imperiul Roman de mai multe ori ca un reflex al luptei pentru putere. Dacă acum putem vorbi despre toamna, poate și iarna (dar mai bine NU) celor doi președinți, Roma ne educă în spiritul acceptării realității după cum urmează: anul celor doi împărați a ținut de fapt din iunie 68 până în ianuarie 69; erau însă  trei plus unul. Galba ales în Hispania, în perioada arătată, Ottho, din ianuarie până în aprilie 69, trebuie să se sinucidă deși inițial fusese agreat și de Garda Pretoriană și de Senat dar nu  de Vitellius ales de legiunile din Germania, pe care însă îl elimină Vespasianus ales de legiunile dunărene și din est (să nu înțelegem ce nu trebuie) în decembrie 69, adică după vreo șapte luni de dorită domnie imperială. Evident a învins cel mai inteligent și puternic, deși toți s-au dorit și crezut chiar împărați; dar vremea când Roma era condusă de doi consuli era înhumată  de mult. Nu numai că Imperiul nu a murit dar 193 e anul celor 5 (cinci) împărați, eliminatorul în forță (altfel nu se poate) fiind Septimius Severus, cel care probează încă o dată că învinge cel care știe ce vrea pentru măreția Imperiului, nu neapărat și pentru binele Lui care adesea e relativ și discutabil (inutil). În fine, proba supremă a luptei pentru putere se consumă în 238 (Imperiul tot nu moare)  anul celor 6 (șase) împărați. Dintre cei șase ardent doritori care se simțeau concomitent imperatores, iese „învingător” Gordianus III, un băiețel de 13 ani, atât de adorabil pare-se încât până și poporul îl iubea, desigur în măsura în care isteria populară, urbană mai ales,  se poate confunda cu iubirea adevărată. De înțeles că infantilismul nu are nimic cu conducerea Imperiului (cum se va întâmpla și cu ultimul pseudo împărat timp de un an, copilul Romulus Augustulus), astfel că Filip Arabul (nu era terorist) îl elimină pe Gordi, fiind recunoscut și de armată și de Senat. 

Și, ca să nu credem că gradele de rudenie te pot salva când e vorba de funcții mari –  adică nu găinării locale –  să mai amintim un ultim exemplu: printr-o eroare fatală, de neiertat, frații Geta și Caracalla au fost numiți la un moment dat co-împărați; o aberație de scurtă durată pentru că Puterea se împarte dar nu se divide. Caracalla, conștient de ceea ce nu se poate,  l-a ucis pe Geta refugiat cam penibil în poala Iuliei Domna, mama amândurora. 

Sunt doar câteva exemple care ne arată că într-adevăr studiul Puterii e bine să înceapă cu istoria chiar dacă ea nu e neapărat magistra vieții. Deci, decât să ne mirăm, să ne dăm cu părerea (nu ne întrece nimeni, zice Caragiale, mai ales la datul pe lângă…) total lipsit de eleganță, subtilitate și utilitate, mai bine să pricepem că învinge cel mai inteligent (dacă e vreunul) și puternic, adică iubit de Senat, de Garda (secretă) Pretoriană, de popor. Și să  mai înțelegem că opinia noastră carpato-danubiano-pontică nu are nici o relevanță într-un asemenea caz.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *