Mamie, ,,pescuitorul de oameni”

Alice Voinescu și Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu. Două intelectuale de marcă ale culturii și spiritualității românești, două mari pătimitoare în pușcăriile politice comuniste, ambele cu vocație altruist-martirică. Despre ele s-a scris și continuă să se scrie, însă nu îndeajuns, nu atât pentru elucidarea (necesară, obligatorie) a întregului fenomen concentraționar românesc, datorie de căpătâi a generațiilor care astăzi se bucură din plin de libertatea pentru care au suferit și s-au jertfit oameni cu o înaltă ținută morală, nepervertită credință și neîntinată conștiință civică, cât pentru umanitatea, infinita dragoste de semeni și uriașa capacitate de dăruire pe care aceștia        le-au probat în situații-limită. Despre Ecaterina Bălăcioiu, cel mai indicat a fost să scrie o femeie (fiindcă, da, oricât s-ar revolta cei înclinați către misoginie, femeile au o mai mare putere empatică, o sensibilitate sporită și o indiscutabilă finețe și sensibilitate în perceperea lucrurilor de căpătâi), și tocmai o femeie a  făcut-o, în persoana Doinei Jela, dedicată Adevărului, cea care, invariabil, în elucidarea unor cauze injuste, merge cu investigația până în pânzele albe, luând, adeseori, Drumul Damascului.

Această dragoste care ne leagă, volum care adună frânturi de corespondență între Ecaterina Bălăcioiu și fiica sa emigrată în Franța, Monica Lovinescu, laolaltă cu o amplă cercetare întreprinsă de Doina Jela a împrejurărilor tragice care au condus la întemnițarea Ecaterinei Bălăcioiu și a frânturii de destin ce a urmat (anchetele Securității, dosarele de urmărire, simulacrele de proces, vinile iluzorii, învrăjbirea dintre oameni și întreg eșafodajul ideologic al minciunii și al crimei instituționalizate), ar trebui să ne privească pe toți, să ne ,,lege” sufletește pe noi, cititorii de ieri și de azi, de făpturile providențiale care ne-au deschis calea către valori și principii sănătoase de viață. Căci ce altceva, dacă nu iubirea, e mai presus de orori, replică ultrapacifistă susținută de toate marile religii ale lumii. Nu ,,Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, așa cum îndeamnă Codul lui Hammurabi, ci dragoste pentru ură, iubire pentru dușmănie, blândețe pentru violență, viață pentru moarte, paradis pentru infern, eroism pentru lașitate, lumină pentru întuneric, flori pentru gloanțe, curaj pentru lașitate, extaz pentru agonie, îngeri pentru demoni, altruism pentru fărădelege.

Niciodată, în istoria recentă a României (dacă e să ne referim strict la vremurile din imediata noastră apropiere), femeile pătimitoare nu au fost mai prejos ca bărbații, nici unii nefăcând rabat de la demnitate și de la verticalitate morală. O femeie versus un întreg angrenaj de intimidare, urmărire, reprimare și control, ,,patru echipe operative” (p.12) ale Securității pe urma unei ființe fragile, singure, nevinovate. Dezechilibru major, disproporție flagrantă, demonstrație impresionantă (și inutilă) de forță, amploare a aparatului represiv, ură furibundă, timp potrivnic, călăi și victime, disoluție a omenescului. Așa s-ar putea defini, în tușe simple, statusul social și politic sumbru și situația delicată a Ecaterinei Bălăcioiu, soția marelui savant Eugen Lovinescu, începând cu anul 1958, când face cunoștință cu terifiantul Malmaison, ,,258 de zile și nopți petrecute în celulele Securității”, pentru ca, un an mai târziu, în 1959, să primească o sentință privativă de libertate de ,,18 ani muncă silnică […]” (p.13). Cauza? Închipuită uneltire împotriva ordinii sociale.

Ecaterina Bălăcioiu trece la cele veșnice în închisoare, la vârsta de 72 de ani, pe data de 8 iunie 1960. Nici până astăzi nu s-a identificat groapa comună unde i-a fost azvârlit trupul. O soartă cumplită, teribilă, tragică, absurdă, împărtășită de atâția și atâția alți oponenți ai regimului comunist, ceea ce o determină pe Doina Jela să pornească hotărâtă la Reconstituirea unui asasinat, la o cruciadă împotriva Minciunii, în vederea obținerii de reparații morale.

Biografia extinsă și patimile Ecaterinei Bălăcioiu ies la lumină grație mărturiilor ample, directe sau indirecte, alături de complexa, sinuoasa, dificila și laborioasa muncă de cercetător în arhive întreprinsă de Doina Jela, ceea ce presupune tenacitate, responsabilitate, rezistență sporită la stres și la abandon, voință, echidistanță, ambiție, lupta cu timpul, uitarea, sistemul politic și juridic și ignoranța, cu metehnele inoculate de regimul antedecembrist și perpetuate până în ziua de azi, semn că nu întodeauna omenirea e dispusă să învețe din greșelile trecutului. Varvara Florea, de pildă, femeie simplă, colegă de detenție cu Ecaterina Bălăcioiu și citată de Doina Jela, vorbește despre omniprezenta frică inoculată de sistem, creionând un portret fidel celei numită ,,Doamna”: credincioasă, blândă, prietenoasă, incapabilă să urască și să-și vorbească aproapele de rău, evlavioasă, demnă în fața suferinței, uneori naivă (aplică asupra ,,celuilalt” propriul comportament blajin-pacifist și propria grilă de valori), extrem de rafinată și de cultă (profesoară de limbile română și franceză, revizor școlar general pe țară, pedagog de școală veche, intransingentă, cu metodă și cu har pedagogic), veselă, optimistă, iscusită povestitoare, dornică să împărtășească și să-i învețe pe alții, sfătuitoare de bun augur, senină în fața necazului (căsnicia eșuată și divorțul de Eugen Lovinescu nu i-au frânt aripile și nici înfrânt apetitul existențial), familistă, frumoasă, compasivă. ,,<<A răsculat o lume împotriva noastră fata dumitale.>>” (p.35), era principalul reproș adus Ecaterinei Bălăcioiu de către anchetatorii săi, exasperați de adevărurile rostite de Monica Lovinescu, mai întâi la Radio Paris, ulterior la Radio Europa Liberă împotriva statului de drept și a practicilor barbar-represive ale autorităilor românești de la acea vreme. În ciuda tertipurilor de a o ,,îmbuna”, momind-o cu vorbe mieroase și promisiuni deșarte (a se vedea perfidia anchetatorilor), în scopul de a-și convinge fiica să depună armele și să se întoarcă spășită în țară, Ecaterina Bălăcioiu refuză sistematic să trădeze, fiind conștientă că de vocea mobilizatoare a Monicăi Lovinescu și a soțului ei Virgil Ierunca (o altă ,,țintă” fixă pentru regimul comunist) depinde o lume întreagă ce năzuiește la libertate, punând înainte de orice interesul obștesc și nu dorința personală fierbinte de a se ostoi sufletește și de a-și vedea familia reunită. Între Ecaterina și Monica ia naștere astfel o nețărmurită poveste de iubire (ce continuă și în postumitate, dincolo de dosare, documente, jurnale, scrisori și cărți), derulată la distanță (din cauza libertății reprimate, mama, în urma exilării fiicei, nu va mai avea nicicând ocazia să o mai revadă) și îngemănată       într-o bogată corespondență (sistematic interceptată de Securitate) ce transcende limitele firii.

,,…Cu Doamna te simțeai foarte bine. Fiindcă altfel timpul trecea foarte greu. Nu făceai nimic toată ziua. Cât aveai voie să stai pe banchetă, stăteai. Cât nu, te plimbai prin cameră. Dacă aveai avizul doctorului, că ești bolnav, aveai voie să stai în pat. […]

…Pe ea nici nu aveau de ce s-o bată. Că nu făcuse nimic. Decât de cei care stăteau cu ea în casă spunea: uite, ea a spus, numai ea putea să spună, că numai ea știa. Nu-mi mai amintesc despre ce era vorba; dar să știți că nu ura pe nimeni.[…]

Eu vedeam în ea ceva sfânt.” (p.39)

Mărturisirilor Varvarei Florea le urmează evocările Aureliei Ghenciulescu, cadru universitar, fostă elevă a Ecaterinei Bălăcioiu. Din ele rezultă profilul moral și profesional impecabil al celei care făcuse din a dărui lumină ucenicilor săi o profesiune de credință.

Alături de memoria orală stau documentele recuperate și analizate în amănunt de Doina Jela, care au un rol întregitor. Nu mai departe, un proces-verbal de inspecție la ore semnat de Ecaterina Bălăcioiu și datat 1939 (p.44-45), din care se degajă rigoare, rectitudine morală, cult pentru profesiunea de dascăl, știința organizării discursive, atașamentul pentru lucrul bine făcut și pledoaria pentru educația de calitate și excelență. Pe lângă toate acestea, stau mărturie programele școlare și manualele pentru liceu concepute de Ecaterina Bălăcioiu.

Din alte documente studiate de către Doina Jela aflăm despre viața privată discretă a Ecaterinei Bălăcioiu (fidelă până la capăt lui Eugen Lovinescu), prieteniile de mare anvergură și mediile elitiste pe care le frecventa cu asiduitate. Vocea cercetătoarei ne spune: ,,[…] fusese soția lui E.Lovinescu, pe care-l cunoscuse la Biblioteca Academiei, unde studiau la mese vecine, trăise ea însăși și prin ea însăși în cele mai distinse cercuri intelectuale, Camil Petrescu a curtat-o cu discreție, Cincinat Pavelescu a cerut-o, după divorț, în căsătorie, mari artiste, ca Lucia Sturdza Bulandra, Maria Tănase, o invitau la spectacolele lor, Maria Botta, una dintre cele mai mari actrițe pe care le-a avut România, îi dezvăluia, cerându-i sfatul, secrete intime, iar Cella Delavrancea îi încredința – e drept că fără să i-o spună – sacul cu făină și bijuterii.“ (p.45).

Din tot acest noian de documente și de mărturii, Doina Jela (și aici intervine experiența, flerul și profesionalismul cercetătoarei) e chemată să discearnă și să deceleze informația cu precauție, în funcție de: 1.natura sursei, 2.factorul timp, care generează și antrenează uitarea, 3.factorul subiectiv-obiectiv, 4.tendința de supralicitare, de plasare a personajelor invocate într-o neverosimilă zonă a mitului, 5.distorsionarea voită a adevărului de către organele de anchetă și 6.mijlocul de precauție autoasumat (autocenzura), fiindcă, lucru știut, nu întodeauna corespondența privată sau fragmentele de jurnal devoalau natura și conținutul exact al discuțiilor sau mesajelor, încifrarea, elipsa, aluzia fiind un antidot eficient împotriva metodelor reprobabile de dominare, manipulare, diversiune, supraveghere și control ale Securității.

Prin ,,efect de contaminare” cu patimile și cu suferințele ,,celuilalt”, apar și judecățile de valoare, constatările făcute de Doina Jela în baza cercetării extinse și a argumentelor pertinente: ,,Nu este în general ușor să-ți dai seama cât vrea să știe un apostol despre viața pământească a sfântului venerat, atunci când tu, ca ziarist care investighează, n-ai nicio legătură cu sfințenia, decât că o constați. Și, eventual, o înțelegi. Îți spui că în celula straniu parfumată a arestului de la Malmaison, în disperarea și spaima iminentei căderi care precede metanoia, când zoaiele de pe ferestrele niciodată spălate pot fi luate drept icoane de sfinți și când în cimentul soios de sânge, urină și excremente poți găsi crăpături în formă de cruce la care să te închini, femeia cu părul alb și tăiat numai pe jumătate, părând tot timpul curată, putea, cu blândețea, distincția și seninătatea ei, să salveze de la cădere un om, arătându-i o cale.” (p.46)

Mai puțin exacte, dar instrumente de lucru utile (metoda comparatistă), sunt punctele de vedere avansate de Geta Matei Ivașcu și de Monica Sevianu, față de care Doina Jela are, însă, unele rezerve formulate punctual în comentariile sale. De netăgăduit, mărturia sorei Lenuța de la Mănăstirea Țigănești, Ciolpani.

Caietele de notițe ale Monicăi Lovinescu (1962), din care Doina Jela transcrie notițe, sunt în măsură să ajute la edificarea Adevărului în ceea ce o privește pe Ecaterina Bălăcioiu. Așadar, pe de-o parte memoria orală, iar pe de alta memoria scrisă. În cazul celor două, pot interveni însă distorsionări deliberate (și aici se deschide o nouă breșă care ramifică discuția fie înspre conștiința, profesionalismul și nivelul de subordonare ierarhică al anchetatorului, fie spre cadrul legislativ plămădit după chipul și asemănarea regimului) operate de ciraci, pe de-o parte, prin cenzurare masivă sau operare pe text, pe de alta, prin scoatere din context sau prin interpretări tendențioase.

Ce conțin caietele Monicăi Lovinescu, un fel de Unde scurte captate pe hârtie? În speță, însemnări fugare, lapidare, ,,tehnic” organizate, fără excese sau divagații inutile, cu cert rol de sedimentare, pe care le enumerăm mult mai schematic decât însăși autoarea lor și Doina Jela: ,,1.Cele ce-au stat în aceeași celulă cu mama la Malmaison.”; ,,2.Deținute care au stat cu mama.”; ,,3.Detalii de la Jilava și de la Malmaison.”; ,,4.Boala.”; ,,5.Ancheta”; ,,6.Mesaje (ale mamei pentru mine).”; ,,7.Mesaje, II.” (p.60-65). Lor li se adaugă transcrieri ale Doinei Jela din alte caiete, despre informațiile dobândite indirect de Monica Lovinescu în legătură cu procesul mamei sale.

Începând cu cel de-al doilea capitol, Restabilirea dreptății, după prezentarea problemelor de fond din partea întâi, vocea Doinei Jela se face mai puternic auzită, astfel încât cititorul ia contact cu amănunte despre demersul justițiar al cercetătoarei, ea însăși spicuind din propriul jurnal, datat 1997 (sarabanda dosarelor fiind o adevărată saga, un subiect demn de filmele de acțiune): ,,Dosarul Ecaterinei Bălăcioiu n-a fost ușor de procurat […] actualul serviciu de informații tergiversează accesul la dosare, dorind probabil să ne înfățișeze victimele într-o ținută mai cuviincioasă, mai decentă, cum s-ar zice, anume gata reabilitate, cu sau fără voia lor.“ (p.67). E o paralelă între foști și actuali, între mentalități trecute și prezente, între sisteme politice și gradul de apetență pentru Adevăr, fiindcă primenirea democratică presupune pacea cu istoria, cunoașterea ei nemistificată, dreptul (și obligația) de a ști și, nu în ultimul rând, cultul eroilor. În plus, un vast și netrucat Proces al comunismului și o pertinentă Lege a lustrației ar fi componentele bazice ale unei datorii morale împlinite.

După cum afirmă Doina Jela, istoria dosarului/dosarelor Ecaterinei Bălăcioiu, până să-i parvină spre studiu, e plină de meandre și de lucruri neconforme cu libertatea dobândită după 1989: birocrație înfiorătoare, perpetuare a metehnelor securistice, hârțogărie luxuriantă, uzură morală,  jocul cu nervii petentului, proceduri greoaie, numirea sau menținerea în funcții-cheie pe criterii exclusiv politice, protocoale sterile, comunicare defectuoasă, refractabilitate la adevăr, dispreț față de lege, bun-simț, societate civilă și victimele comunismului, nepermise tergiversări, promisiuni fără acoperire, încercări de inducere în eroare (dosar casat sau inexistent), de trimitere pe piste false sau de blocare a demersului justițiar (,,de ce mă interesez eu și nu familia? Ce treabă are presa?”-p.69), eludare a adevărului sub pretextul secretului de stat, cadru instituțional nereformat, degringoladă în serviciile secrete și în arhive, lipsă de voință politică în a se pune lucrurile pe făgașul lor normal, interese obscure, termene aberante de soluționare, lipsă de profesionalism etc.: ,,Cineva mi-ar putea spune că toată această furie nu se justifica prin nimic. Comunistă sau nu, justiția are probabil peste tot și oricând procedee și formule care, nituite la toate încheieturile cu articole, alineate și paragrafe din legi, îi par muritorului de rând inventate doar ca să-i pună lui bețe-n roate și să-l facă să se simtă într-un roman de Orwell sau Kafka. Să se creadă într-o ficțiune menită să-l învețe că nu somnul rațiunii, ci dimpotrivă, trezia naște monștri, pe care funcționari placizi și competenți îi hrănesc cu hălci din carnea lui, de biet muritor de rând.”(p.70).

Transcrierea, de către Doina Jela, a sentinței nr.28/12 februarie 1959, emisă de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a București, o plasează pe Ecaterina Bălăcioiu în detenție alături de alți inculpați, fiind ,,învinuită pentru infracțiunea pp. de art.209, pct.2, lit. a și b, al 2 c.p.” (p.73). Se remarcă lipsa de transparență a autorităților, limbajul juridic criptat (dublat de limba de lemn), comunicatul sec, simulacrul de proces, inexistența apărării (ci doar a acuzării părtinitoare). ,,Delictele” de care e acuzată Ecaterina Bălăcioiu sunt aberante, înfierate proletar: ,,Bălăcioiu Ecaterina (fostă proprietară a circa 190 de hectare) începând din 1947 și până la arestare a ascultat cu regularitate emisiunile instigatoare ale posturilor de radio imperialiste și în special emisiunile Postului de Radio Paris, unde funcționa în calitate de crainică pentru emisiunile în limba română fiica sa, Lovinescu Monica, soția trădătorului de patrie Ierunca Virgil, iar știrile transmise le comenta în mod ostil regimului democrat popular din RPR, împreună cu coinculpatul Diaconescu Stelian.

Cu ocazia deselor discuții pe care le purta inculpata împreună cu D.S., își manifestau neîncrederea în trăinicia regimului nostru, propovăduiau schimbarea acestuia și reinstaurarea regimului capitalist […]

Tot în discuțiile purtate, inculpata împreună cu celălalt coinculpat au calomniat regimul nostru democrat popular arătând în mod tendențios că în prezent literatura realist socialistă n-ar reda realitatea, că în țara noastră n-ar fi libertate și că scriitorii ar scrie nu din convingere, ci din interese materiale.[…]

Datorită atitudinii sale dușmănoase, fiind profesoară de limba franceză, inculpata a căutat să imprime o atitudine anticomunistă elevelor sale, îndemnându-le să nu participe la ședințele UTM, să nu ia cuvântul în adunări și să nu activeze pe tărâm politic.” (p.73-74).

În privința lui Stelian Diaconescu, alias Ion Caraion, Doina Jela face proba pactizării acestuia cu regimul comunist, fiind dovedit ca informator. Acestuia îi alocă un capitol separat în carte.

Textul emis de organele de anchetă e o mostră de abjecție și de pseudojustiție, fiind interesant și din punct de vedere filologic (clișee, slogane) și sociologic, întrucât pune în lumină un tipar instituțional adaptat la nevoile politicului și tributar acestuia, alături de eficiența uriașului aparat de propagandă. Însă, în realitate, lucrurile stau exact invers decât pretind acuzatorii pretinși imparțiali, ei fiind adevărații propovăduitori a urii de clasă, a disprețului suveran și a manipulării grosiere.

Ecaterina Bălăcioiu intră în vizorul Securității încă din 1948, remarcă Doina Jela, din cauza originii sale sociale nesănătoase (,,descendentă de boieri”) și a simpatiilor ,,naționale și liberale” (p.78). Drept urmare, devine indezirabilă pentru regim, care trece la epurarea sa imediată din postul de inspector general pe țară și este retrogradată la simplu profesor într-o școală de cartier, unde va preda limba română, cu nesmintită abnegație și har pedagogic. Cazul Ecaterinei Bălăcioiu nu este singular, între practicile curente reprobabile ale comuniștilor numărându-se și decimarea elitei.

Ecaterina Bălăcioiu e fundamental pacifistă (atitudine noncombat), de o dezarmantă (și sfâșietoare) inocență, părând că nu percepe pericolul la adevărata intensitate: ,,se vedea convertind securiști cu legiunile”; ,,nu avusese totuși instinctul de conservare să știe că cu ei nu se discută, că singura atitudine sănătoasă este frica vigilentă și fuga.” (p.76). La cele constatate de Doina Jela, mi-aș permite să adaug demnitate, vocație martirică, credință veritabilă, profundă cunoaștere și înțelegere a lucrurilor (e imposibil ca intelectualul de marcă Ecaterina Bălăcioiu să nu fi făcut diferența dintre bine și rău și să fi trăit într-un turn de fildeș), dovada fiind sacrificiul suprem (regăsibil în orice devastatoare poveste de iubire, în cazul de față mama (instinct matern dus la extrem) care-și protejează și salvează fiica): ,,Este aproape neverosimil că femeia aceasta, atentă la toate nuanțele vieții ei sufletești, dar trează și în privința celor ce se petrec în jurul ei, nu a simțit în ce măsură absolut toate mișcările îi sunt controlate, supravegheate.” (p.231).

Doina Jela identifică, în dosare, ,,erorile aberante” (p.77) care au distorsionat biografia Ecaterinei Bălăcioiu, fapt care demască ignoranța autorităților comuniste (cu drept de viață și de moarte asupra celor întemnițați, banale numere într-o statistică), reaua lor credință, cruzimea, lipsa de empatie, psihologia de torționar. Metodele și practicile barbare folosite împotriva Ecaterinei Bălăcioiu, numită cinic ,,obiectiv” (p.81), arată eficiența aparatului represiv (crimă organizată în toată puterea cuvântului), uriașa sa încrengătură poliformă. Faptul că dosarele (contrafăcute) ce o încriminează circulă de la un serviciu la altul, de la o direcție la alta, denotă că asupra lor s-a zăbovit îndelung (intervenții pe text, ștersături, adăugiri, ștampile, semnături olografe, corecturi, corecturi), schimbându-se încadrarea de fiecare dată când apăreau informații noi. Datele obținute prin recursul la arhivă devoalează minuția birocratică maladivă a regimului, care cunoștea întotdeauna, în amănunt, viața, mișcările și preocupările ,,dușmanului de clasă”: ,,În ciuda exasperantei lor monotonii aceste texte trebuie citite pagină cu pagină, fiindcă una din ciudățeniile acestei birocrații constă în aceea că ea nu inventează nimic. Ea interpretează, exploatează, eventual deformează, până la desfigurare, trecând faptele prin lentila urii și vigilenței de clasă și numai din ele putem afla cum și din ce au încropit anchetatorii un dosar care s-o coste pe Ecaterina Bălăcioiu optsprezece ani de temniță grea.” (p.234-235).

Cercetarea de amploare a Doinei Jela are meritul de a pune în oglindă profilul intelectual flamboaiant al Ecaterinei Bălăcioiu, ,,decorată cu <<Coroana României>> și <<Meritul cultural>>” (p.77), în opoziție cu semianalfabetismul anchetatorilor, complexele de inferioritate și pauperitatea lor spirituală. Ecaterina Bălăcioiu nu a fost un caz simplu, de unde și misiunea ingrată a Doinei Jela de a se pune față-n față cu un sistem tentacular mafiot: ,,Cu cât se amplifică și se diversifică datele despre biografia ei intelectuală, cu atât cronologia este mai încâlcită.” (p.79); ,,Sunt atât de elucubrante uneori informațiile încât nu numai că nu pot fi luate în considerație, dar te întrebi dacă nu cumva nu sunt scrise doar așa, ca să umple paginile.” (p.82).

Stilul șablonard, metodele primitive de investigare și de exprimare, organizarea lamentabilă a discursului, predilecția pentru mistificare, violența verbală și fizică sunt doar câteva dintre ,,atuurile” cu care se ,,recomandă” cei îndoctrinați până la imbecilizare la școala de partid. Impotenți intelectual, fără să-și dea seama sau să le pese sau, dimpotrivă, crezându-se eterni, cerberii regimului nu-și pun niciun moment problema că, la întâlnirea cu istoria și cu propria conștiință (devenită apendice), acestea sunt probe irefutabile care-i descalifică și incriminează definitv, în ciuda pretenției că sunt făuritorii ,,celei mai bune dintre lumile posibile”, care-l are în centru pe așa-zisul om nou, proiect politico-antropologic ratat, care e departe de a fi un model de umanitate și de civilizație. ,,Purismul” la care apelează cei care se ocupă de reeducarea și-apoi de reducerea la tăcere a Ecaterinei Bălăcioiu, aduce aminte de celebrele devize ,,divide et impera” și ,,cine nu e cu noi, e împotriva noastră”: ,,în trecut simpatizase cu partidele burgheze […]”, ,,La domiciliu este cunoscută ca o persoană ce are manifestări ostile regimului nostru,        manifestându-se de pe poziția burgheziei. Este o femeie distantă de clasa muncitoare […]”, ,,fiică de chiabur”, ,,boicotează împotriva regimului nostru […], ascultă posturi imperialiste […].“ (idem). Dacă nu ar fi tragic, ar fi hilar, o farsă majoră, de domeniul grotescului.

Ceea ce e cu adevărat revoltător sunt piedicile care i se pun Doinei Jela în calea demersului său justițiar, lipsa de transparență, mărturie fiind doza uriașă de ignoranță, refractabilitatea și cota imensă de nonparticipare a autorităților postdecembriste: ,,La ce ne folosește trecerea în revistă a acestui voluminos dosar? Într-un fel absolut secundar și care depășește scopul investigației mele: pentru a exorciza frica în legătură ce ce s-ar putea găsi în ele. Se găsește în ele multă, multă hârțogăraie, scrisă ca să treacă timpul și să meargă leafa, fără cel mai mic scrupul de exactitate. Dar, e drept, și fără scupul că acea hârțogăraie, întocmită funcționărește și cu blazare, poate ucide pe cineva, la o adică.” (p.83-84).

Doina Jela își extinde investigația din arhive, pe teren, cutreierând Bucureștiul în vederea identificării imobilului confiscat de comuniști în care a locuit Ecaterina Bălăcioiu și, eventual, a strângerii mărturiilor de la cei contemporani cu ea, aflați încă în viață. Asa se face că, ajunsă la fața locului, cercetătoarea are surprize neplăcute de proporții, proprietarul care a intrat în posesia casei Ecaterinei Blăcioiu deținând o identitate ,,alunecoasă”, modificată conspirativ (fie Panaitescu, fie Ioan Nistor sau Bistran), de profesie procuror militar, individ care ,,ar fi făcut parte din completul de judecată al lui Ceaușescu.” (p.87). Din alte surse, Doina Jela află amănunte cutremurătoare despre istoricul imobilului respective, care a adăpostit arhiva și biblioteca (peste 7000 de volume) lui Eugen Lovinescu, în mare parte distruse de Securitate, în 1959. Cele ce au scăpat focului pustiitor au devenit, ulterior, ,,Fondul 270/1959” (p.90), luat în posesie de instituția mai sus-menționată. Despre strania familie Panaitescu (aflată, pare-se, în grațiile autorităților foste și actuale), există supoziții că ar fi devalizat același imobil unde, pe vremuri, se întrunea cenaclul ,,Sburătorul”, terfelind astfel memoria lui Eugen Lovinescu: ,,[…] ispita detectivistică mă face să nu ocolesc întrebarea: de ce, cu asemenea stranii obiceiuri, n-au intrat fie și în treacăt, ca amănunt pitoresc, în obiectivul ataoatevăzător al numeroaselor agenturi, surse, agenți? Nu sunt oare ei înșiși <<ochiul>> care privește, urechea care ascultă, aparatul care fotografiază, singurul caz în care       s-ar explica de ce rămân în permanență nevăzuți?” (p.89-90).

Aceeași șocantă lentoare și inapetență pentru a se face dreptate descoperă Doina Jela în răspunsurile în doi peri ale autorităților române la demersurile Monicăi Lovinescu de a i se retroceda casa părintească (saradanda imobilară e binecunoscută de instituția numită ICRAL). Cele două femei încep să întrețină o bogată corespondență (1997) pe marginea demersului detectivistic (scrisorile dintre Doina Jela și Monica Lovinescu având o mare valoare literară și documentară). Un nou tip de document-text, important din punct de vedere juridic și filologic (un demers comparatist ar putea pune în oglindă practici instituționalizate de atunci și de acum), este Sentința civilă 4490/16 iunie 1994, dată de Judecătoria Sectorului 5, București (p.96-98). Imposibilitatea Doinei Jela de a intra în contact direct cu ocupantul casei Lovinescu, stârnește frustrări: ,,Mă gândesc la toate astea, stând acolo ascunsă între frunzișul copacului, în parc, pândind intrarea blocului. De fapt, nu mă gândesc, ci fierb în propria-mi neputință. Și poate ca o confirmare că neputința naște frustrare și frustrarea ură, mă trezesc că-l urăsc, păcatele mele, deși Varvara Florea m-a învățat că nu e bine să urăști, că nu e voie. Și, ca să scap, alerg acasă și expediez la Paris încă o scrisoare […].” (p.100).

Refacerea traseului carceral (arhitectură a ororii) al Ecaterinei Bălăcioiu, impregnarea cu energia negativă a locului, o destabilizează afectiv puternic pe Doina Jela. Întâlnirea cu închisoarea Jilava (căreia îi creionează o schiță detaliată), Fortul 13, e similară unei coborâri la infern: ,,De sus, din avion, ți se spune, seamănă cu o potcoavă lată. De fapt, curtea interioară seamănă cu o potcoavă, cred, sau cu spațiul dintre două potcoave, una mai mare, exterioară și una mai mică, așezată în interiorul ei. Ceea ce se vede de sus este potcoava reprezentată de curte, fiindcă fortul ca atare, construit într-o vale, a fost acoperit cu pământ pe care a crescut vegetație. Dar în interior potcoava este, putem presupune, întreruptă la jumătate, fiindcă cele două galerii concentrice comunică […], imposibil de regăsit în imaginea din avion.

Te afli ca în interiorul unei țevi cu diametrul de 2 metri, care face un cot în sus. Și peste tot, apă, așa e după fiecare ploaie ți se spune, apă depășind pe alocuri marginea cizmelor cu care ești dotat la intrare, fiindcă Jilava e așezată pe o pânză de apă freatică, tot mai abundentă. Pe un coridor mai înalt, cu desăvârșire uscat, dar atât de îngust încât confortul curățeniei este contracarat de o atroce senzație de claustrofobie, se află un rând de cinci-șase celule. În ultima, ți se spune cu respect și o stranie mândrie, a stat Antonescu. Podeaua a fost între timp înălțată cu vreun metru. Dacă te așezi în genunchi sau pe vine și privești spre fereastra cu două rânduri de gratii, reușești să-ți dai seama ce vedea generalul pe această fereastră: numai cerul, și nu peticul de verdeață pe care din picioare reușești să-l vezi. Vin, apoi, simetric, de o parte și de alta a primului segment al coridorului, cele două încăperi numite Neagra. Galeria până la ele, apoi interiorul seamănă ciudat cu felul cum arată într-o radiografie pungile de puroi de la rădăcina dinților. Rotunde și negre. Pline de apă. Vin cele treisprezece trepte pe care le cobora Steinhardt cu tineta, cu mâzga lor de urină și fecale, din nou niște pungi de-o parte și de alta, scris cu vopsea neagră, Celular și, în fine, cele două încăperi unde deținuții stăteau noaptea dinaintea procesului, sau a plecării spre altă închisoare. Cam șase metri pe zece, încăpeau acolo cam o sută, bineînțeles că în picioare, pentru o singură noapte nu se puneau acolo paturi. În celulele cu paturi, cele de trei pe patru m, încăpeau șapte, dar intrau în ele până la douăzeci.

Aici a văzut-o Monica Sevianu pentru prima dată pe Mamie. Cu ochii ei pătrunzători pândind intrarea celulei, în așteptarea discipolului, a învățăcelului, ea, pescuitorul de oameni.” (p.103-105).

O sursă suplimentară pentru documentare o constituie ,,manuscrisul memorialistic al Monicăi Lovinescu” (p.106), util și pentru istoria literaturii române, recuperat din diverse publicații, precum ,,Repere” sau ,,Agora”, din care Doina Jela transcrie pasaje relevante. Despre incinerarea lui Eugen Lovinescu, de pildă, Monica Lovinescu vorbește cu emoție, fără să aibă de unde să știe, la vremea respectivă, ce destin tragic avea să împărtășească mama sa, Ecaterina Bălăcioiu: ,,<<Sunt surdo-mută, nu scot niciun cuvânt, cu lumea de afară nu mai am contact. Fiindcă nu înțeleg. Nu vreau să înțeleg. Zumzăie cuvintele în jurul meu: cancer, ciroză, parcă sunt pronunțate într-o limbă străină. Întrerup jurnalul, nu mai știu să țin un creion în mână. Șocul e atât de puternic, încât mi se schimbă cu totul grafia: scrisul meu începe să semene cu al tatei. Mă străduiesc să văd în asta un semn de dincolo, deși împărtășesc cu părintele meu același gust de cenușă, aceeași certitudine a neantului. (…) Nu în acest jurnal care-i neagă realitatea voi afla deci vreo descriere a ceremoniei funerare. (…) totul mi-a rămas însă întipărit în minte. Slujba scurtă (o ceruse tata prin testament, deși agnostic, pentru ca botezul să aibă pereche în rânduiala lumii), spusă de un răspopit – pe atunci, nu mai știu dacă și azi, Biserica Ortodoxă nu tolera prezența preoților la incinerări. Și, mai ales, imaginea sicriului deschis, deci privindu-mă încă, pentru ca înceata coborâre spre subsolul cuptorului și arderii să devină și mai intolerabilă. Cu ea am rămas luni de zile în ochi (…).

Când m-am întors cu urna, pe care un timp am ținut-o în bibliotecă, alături de masca mortuară, mi-am spus că nefericire mai mare nu poate exista (…)>>.” (p.106-107).

Alternativ, însemnările din jurnalul Doinei Jela, în care notează, pas cu pas, fiecare moment al investigației. Unul dintre acestea, întâlnirea cu avocatul Monicăi Lovinescu, Doru Cosma, angajat în speța retrocedării casei părintești (în privința retrocedării caselor naționalizate, se cunosc jocurile actualilor demnitari și interlopi care-și însușesc ilegal locuințele confiscate de comuniști). Despre misteriosul ocupant al imobilului deținut cândva de Ecaterina Bălăcioiu, Doru Cosma se pronunță, dând astfel de înțeles asupra complexității cazului: ,,…Pot fi mai mulți Nistori și mai mulți Panaitescu. Pot fi chiar doi procurori militari Nistor, doi ingineri Panaitescu, astea nu sunt probe pentru noi.” (p.110). Anticipând un pic, avocatul Doru Cosma va câștiga definitiv casa Monicăi Lovinescu pentru clienta sa (p.117-118).

Prezentarea, de către Doina Jela, a documentelor ante și posdecembriste (laolaltă cu atitudinea funcționarilor de atunci și de acum) portretizează principiile de funcționare ale Justiției românești. Ambele se cer grabnic reformate, ambele se cer ,,lustrate”.

Studierea Anexei la Decretul 92/1950 o determină pe Doina Jela să constate lacunele legislative impardonabile, cinismul și pasajele care frizează absurdul: ,,Citești și recitești textul, pătruns de respectul pe care orice om îl datorează legii. Oricât ar părea de absurd, din textul de mai sus rezultă că numai Dej ar fi putut să-i restituie fiicei lui E.Lovinescu casa lăsată moștenire de tatăl ei, și numai dacă s-ar fi întors în țară să o ceară, atunci, în 1955. Cum nu s-a întâmplat așa, deși ei au făcut tot posibilul, mergând chiar până la arestarea bătrânei soții a scriitorului și la uciderea ei, casa a rămas, în deplină proprietate și liniștită posesie, statului.

Nu se poate deci înființa acolo un muzeu E.Lovinescu, așa cum a visat văduva lui. Nu se poate readuce acolo atât cât a mai rămas din biblioteca lui, așa cum el însuși nu s-a pus măcar problema să viseze, fiindcă n-avea cum ști că va ajunge prada mucegaiului și a șoarecilor. Bibliotecă pe care, în primele rânduri ale testamentului său, la punctul 1, în introducere, înaintea dispozițiilor mortuare, și a celor literare, și a oricăror alte dispoziții, ca fiind cel mai însemnat lucru din <<puținul ce rămâne de la el>>, mai însemnat decât manuscrisele inedite, mai însemnat decât <<cea mai mare lucrare a vieții sale>>, Mălurenii, o lasă fiicei sale […].” (p.113-114).

De birocrație în formă continuată are parte Doina Jela și la Direcția de Evidență a Populației, unde încearcă să elucideze identitatea ocupantului imobilului Ecaterinei Bălăcioiu.

,,Jurnal cu Ecaterina Bălăcioiu în traducerea locotenentului de securitate Ciocan Dumitru.” (p.119), 1953-1958, este un alt tip de document la care apelează Doina Jela în demersu-i reconstitutiv. Sunt scrisori interceptate de Securitate, care au darul să emoționeze și să postuleze rolul terapeutic al cuvântului: ,,<<Să rugăm pe Dumnezu, destinul, soarta, nimic altceva decât să mai putem trăi…Și apoi mai avem un lucru care e magnific, dacă se poate numi un <<lucru>> această dragoste mare, magnifică care ne leagă, această comunitate de idei, de sentimente, de atitudini în fața destinului, această durere umană care purifică, ne scoate în evidență, ne apropie, ne face să așteptăm punctele culminante, chiar dacă aceste puncte culminante sunt cele ale suferinței, ale disperării de <<dor>>. Noi am reușit să ieșim din rândul morților (sau bolnavilor, n.t.), cu toate că plătim aceasta foarte scump, aproape cu sânge.>>” (p.132). Cât se pierde și cât se păstrează din acuratețea traducerii, din franceză, a scrisorilor, niciodată nu vom ști. Cert este că scrisorile nu au fost reproduse nicicând în integralitatea lor.

În opoziție, notele nesemnate emise de Serviciul D al Securității, notele de supraveghere operativă a obiectivului BALAGIA (Ecaterina Bălăcioiu, dușman de temut), tehnica de ascultare și de filaj, transcrierea convorbirilor telefonice ale ,,obiectivului”, abjecția și micimea sufletească a anchetatorilor (care etichetează relația de iubire dintre mamă și fiică drept ,,o dulceagă serie de urări, sărutări” –p.162), notele de identificare a persoanelor care o vizitează pe și cu care intră în contact Ecaterina Bălăcioiu, interceptarea corespondenței, încercările de racolare, delațiunile lui Ion Caraion etc.: ,,Originalele nu le-am avut la dispoziție pe toate. Cele venite din Franța au fost arse ca <<nefolositoare pentru anchetă>>, așa cum au fost arse sute și mii de pagini de romane, memorii, scrisori, poeme, lucrări filozofice și științifice, despre existența cărora nu ne mai putem face o idee decât din listele-anexă la procesele-verbale, în care tocmai asta se spune: că lucrările respective au fost distruse ca nefolositoare pentru anchetă, după ce omul asupra căruia au fost găsite a fost deja condamnat, așa cum se va întâmpla cu personajul nostru, un an mai târziu.” (p.145-146).

Un capitol separat îi alocă Doina Jela lui Stelian Diaconescu (Ion Caraion), un apropiat al familiei Lovinescu, ,,omul malefic din viața Ecaterinei Bălăcioiu.” (p.181). În ciuda faptului că e ,,Considerat de unii drept <<unul dintre cei mai importanți și interesanți poeți români ai secolului XX>>, <<traducător extraordinar>>, <<autor al unei poezii sumbre, tragice>>; privit de alții cu rezervă, ca un om ascuns, rău, dificil, în ciuda aerului blajin și a faptului că nu făcuse rău nimănui pe față […]” (p.176), vigilența Doinei Jela nu se lasă înșelată, drept pentru care are curajul propriilor opinii: ,,Este drept să spunem aici că, în ziarele de după decembrie 1989, apropiați ai enigmaticei instituții au publicat documente (autentice?, fabricate?; ce este autentic, și ce e fabricat când e vorba de Securitate?) în care Ion Caraion apare ca o victimă tragică a mașinăriei infernale și irezistibile puse în mișcare de ea. Aceiași apropiați ai Securității s-au arătat, în alte ocazii, gata să dovedească, cu documente provenind <<din surse sigure>>, că Ion Caraion a lucrat pentru Securitate.

Dacă lucrurile au stat așa, sau altfel, n-o să știm cu certitudine niciodată[i]. Ni se vor dezvălui la nesfârșit scenarii, spre marea mulțumire a editorilor, vom construi la nesfârșit ipoteze, dintre care una e foarte posibil să fie adevărată, fără să știm însă care. Și fără să fie important, de fapt, pentru reconstituirea aceasta, decât în măsura în care faptul de a-l fi cunoscut pe întunecatul erou al acestei enigme a costat-o atât de scump pe Ecaterina Bălăcioiu.” (p.176-177). În plus, în virtutea adevărului și din dorința de a aduce clarificări necesare, Doina Jela pune pe tapet contradicțiile și omisiunile despre viața și opera lui Ion Caraion, așa cum apar, de pildă, în dicționarul coordonat de Mircea Zaciu și cărora nu le găsește nicio explicație plauzibilă.

Interviul luat de Doina Jela Monicăi Lovinescu are darul de a aduce un spor de complexitate cărții. La fel și documentele neprelucrate și necomentate, lista alfabetică a securiștilor implicați în cazul Ecaterina Bălăcioiu, anexele și fotodocumentarul și indicele de nume de la sfârșitul acesteia.

Conștientă de misiunea justițiară pe care și-a asumat-o, Doina Jela își structurează cartea cu minuție, nelăsând niciun aspect în suspensie sau la voia întâmplării. Această dragoste care ne leagă, în care se împletesc o seamă de voci, de tipuri de comportamente și de mentalități antinomice, de limbaj și de documente, în ciuda titlului ofertant, este o carte grea, dificilă, crudă, în care Doina Jela procedează deontologic corect. Cumulul de senzații contradictorii încercate de Doina Jela în studierea, în detaliu, a două lumi în contrast o pune în delicata postură de răstignire voluntară simbolică pe paturile procustiene. Probitatea morală a cercetătorului e poate cel mai important act de legitimare.

Din această carte de tip memorial, din nevoia de adevăr, fiecare cititor are libertatea de a extrage ce dorește, lucruri care se potrivesc cu propria-i sensibilitate, dar poate deschide și calea către reflecții personale: intimism, panoramă a epocii, structura, organizarea și metodele de lucru ale organelor de represiune, condiția deținutului politic, mărturii de dragoste dintre mamă și fiică, luxurianta activitate de cercetător în arhive, tehnici reconstitutive, curaj asumat, modele existențiale etc.

Doina Jela,

Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat,

București, Editura Humanitas, 2005, ediția a doua revizuită, 393p.

[i] Cum am arătat în cuvântul înainte la ediția a II-a, colaborarea cu Securitatea a lui Ion Caraion s-a dovedit între timp.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *