Lecția cercului, sau de la formă la cuvânt rostit. Prefață la Legistul cuvintelor

Dan Negrescu ne-a obișnuit deja cu grija pe care o acordă, ca un filolog autentic, cuvintelor și cu îndemnul indirect pe care ni-l adresează, de a ne apropia de cuvinte cu aceeași grijă, sau măcar cu simțul măsurii și al ridicolului. Volumul de față continuă exercițiul început de universitarul timișorean cu ani în urmă, în consacrata colecție a Tablourilor cu siguranță, care, așa cum sugerează și titlul, propuneau o serie de vignete convingătoare, unde simțul lexical și convingerea în nevoia proprietății termenilor erau dublate de observația realității cotidiene. Exercițiul balansării acestor două planuri continuă în ceea ce deja se profilează ca un nou triptic, publicat la Editura Universității de Vest din Timișoara, începând cu Lecția romană, în 2018 și continuând cu Via Romana, în 2019. Tripticul prezintă și un model, nu doar de lectură a acestor colecții, ci și de înțelegere a motivației autorului. Astfel, relația dintre scriitor și cititorul său nu poate (și nu trebuie) să evite dimensiunea educațională – desigur, fără ca mesajul să capete o dimensiune didacticistă. Cartea este, în același timp, un canal de comunicare cu dublu sens, un drum (via), o cale, în sensul în care oferă o cheie de înțelegere a lumii în care trăim, un instrument care să ne ajute să accesăm trecutul pentru a vedea cu mai multă claritate și obiectivitate prezentul. Mai concret, structura de latinist a autorului face ca această mijlocire să însemne deslușirea unor dileme pe care adesea reclamăm că ni le ridică epopeea vieții contemporane prin reconfortanta atenționare că nihil novi sub sole, nimic nu poate fi nou sub soare, căci istoria și mentalitățile se repetă sau se perpetuează cu un grad foarte ridicat de predictibilitate. 

Anul scrierii celui de-al treilea element al tripticului, 2020, este – deloc întâmplător în logica celor enunțate anterior – anul „noului coronavirus”. Că el nu a fost nou nici atunci când a izbucnit, în iarna trecută, ne-o demonstrează studiile medicale precum și istoria epidemiilor și beletristica inspirată din aceste drame ale colectivităților umane din toate timpurile. Că el nu mai este nou la zece luni după ce a început mediatizarea fenomenului ar trebui s-o știe amatorii acestei formule, jurnaliștii care cred fără a cerceta, o meteahnă pe care Dan Negrescu o pune frecvent sub lupă în scrierile sale. Tripticul se încheie așadar cu Legistul cuvintelor, un volum al cărui titlu pune punctul pe i, încurajându-ne, ca utilizatori nu întotdeauna foarte cugetați și cumpătați ai limbii, să constatăm că prostul gust și analfabetismul funcțional, chiar dacă nu sunt considerate ilegale și, din pacate, nici măcar imorale, ar trebui scoase în afara unei legi nescrise a abuzului lexical. Fără ca legistul să instituie o teroare polițienească, ar fi salutară existența, fie și în abstract, a unui nivelator lingvistic, cu rostul de a regla derapajele ce adesea amenință să devină endemice. Cele trei titluri – ca și conținutul celor trei volume – trădează, de altfel, și toleranța redusă a autorului față de o ipocrizie adesea întâlnită de el în rândul unor colegi de breaslă, aceea de a-și face un titlu de glorie din lipsa de transparență și inteligibilitate a cuvintelor așternute pe pagina tipărită. Căci, consideră Dan Negrescu, această obscuritate căutată duce inevitabil la o lipsă a relevanței scrisului și la o reducție a rolului scriitorului ca om al cetății (turnul de fildeș este total dezavuat). 

„Legistul” cuvintelor judecă o miriadă de fenomene, de la cele locale, întâmplătoare, tributare momentului, la cele cvasi-globale sau universale – nu degeaba prostia este un leitmotiv al privirii critice pe care o propune autorul, pentru că, „dacă la inaugurarea festivalului de la Bayreuth din primăvară, am aflat că Angela Merkel a venit cu soțul (că nu era să vină cu guvernul…) pentru că îndrăgește muzica lui… Riciard (sic!) Wagner, înseamnă că e bine: prostia fiind statornică, nu a evoluat”.

Este inutil să precizăm faptul că nu „cuvintele” sunt priponite în boxa acuzaților, ci gurile care le pronunță. Verdictul judecătorului face dreptate limbii, în manifestările sale atât sincronice cât și diacronice, în accepțiunea sa formal-structurală precum și în cea de manifestare a socialului și ilustrare a mentalităților și așteptărilor utilizatorilor ei. Fiind în același an al „noului virus”, decupăm din volum punerea între paranteze a unei deja (prea) consacrate sintagme, preluate de noi din limba engleză – deși nici acolo nu este mai fericit și mai propriu folosită: „Din justificatul triptic contra covid am putut constata în trecute ocazii atât faptul că distanțarea socială nu va dispărea niciodată fie și pentru că nu posedăm cu toții averi asemănătoare, trebuind să ne limităm la distanțarea fizică, cât și că purtarea măștii ne poate transforma în personaje anonime dar ușor de demascat”. 

De aici, câmpul semantic se îmbogățește cu inofensivul îndemn al spălatului pe mâini, a cărui ambiguitate, însă, nu are nimic inofensiv, așa acum demonstrează numeroasele intrări de dicționar de care beneficiază, disecate cu umor de filologul timișorean: spălatul mâinilor, la propriu și la figurat, este periculos de congener cu spălatul banilor, al putinei, spălarea păcatelor, a creierului, pe cap, ori a rufelor în familie, dacă o spălătorie chimică nu este la îndemână. Și Dan Negrescu conchide: „Cu toate acestea nu putem omite că spălarea cea mai umană, a sufletului, ne vine tot de la romani: mala vino lavere, îndeamnă înțeleptul Horatius, adică ‘spală-ți cu vin necazurile’, mai românește spus ‘îneacă-ți necazurile în vin’”. Un alt câmp semantic la fel de ambiguu este și cel al trasului. Deși violența fizică este dezavuată sau penală în funcție de gradul de intensitate, atunci când nu se transformă chiar în genocid (autorul ne amintește unul din îndemnurile revoluționare dar pacifiste din 1989, adresate armatei, de a nu trage în popor), trasul circumscrie un univers întreg al ilicitului: de urechi și cu urechea, de limbă, cu ochiul, în piept, la măsea, de mânecă, de izmene, de timp, toate acestea putând fi sancționate prin tragerea la răspundere sau lăsate la voia întâmplării, prin trasul la sorți. La fel stau lucrurile cu bătălia și bătaia. Dacă, cel puțin conform unei îndelungi tradiții de glorificare și legitimare a războaielor, să mori și să omori în luptă dulce et decorum est, bătaia este adesea dubioasă  și nu de puține ori criminală. Într-un crescendo al gravității, selectăm din lista oferită de autor bătaia de cap, baterea mătăniilor care merge mână în mână cu trasul clopotelor, punerea minții la bătaie, bătaia în ușă, a apei în piuă, din palme, iar, când nimic nu merge cum ar trebui, cu prudență, baterea în retragere.

Unele cuvinte s-au devalorizat atât de jalnic sau, dimpotrivă, s-au revalorizat atât de nejustificat, încât au dat naștere unor „sinonimii perverse” sau unor perechi nepotrivite, ca într-o căsătorie morganatică. Din categoria sinonimiilor perverse, Dan Negrescu revine de câteva ori la analizarea și criticarea mecanismelor corectitudinii politice, această adevărată poliție sau teroristă a cuvintelor și conceptelor, cu apucături dictatoriale și cu rezultate care merg dincolo de uzul limbii, spre pervertirea percepției noastre asupra realității. Despre acest fenomen, care a dus la și mai perversa discriminare pozitivă, autorul scrie: „Desigur e retrograd să fii împotriva modei când aceasta respectă termenul: din modus, evident latin, însemnând ‘măsură’, de unde și recomandarea celor vechi est modus in rebus adică ‘există o limită în lucruri’ dar nu numai în procesul cunoașterii ci și în ideea că ‘e bine să existe o măsură  în lucruri’. Or, tipurile de mode amintite  tocmai asta nu au: limite, moderație, poate și pentru că ‘moderatorii sunt în fapt săritori peste cai stârnind și mirarea nobilelor patrupede”.

Dintre multele perechi cu nepotrivire de caracter și neadaptare la context pe care le scoate în evidență volumul, să amintim – pentru că Dan Negrescu deplânge îndelung stângăcia prea făloasă a mass mediei – folosirea termenului viral, îndepărtat ca scop de jumătatea sa etimologică, viroticul, deși abuzarea lui este molipsitoare ca râia. Atât deciziile politice ale marilor conducători ai lumii, cât și giumbușlucurile unui animal de companie, suprinse cu camera ascunsă și menite să umple un grupaj de știri mai subțirel, vor fi prezentate cu hotărâre de speakeri ca fiind „virale”. Despre COVID nu mai spune nimeni că e viral, ci catastrofal, cutremur, șoc, bombă, tragedie și prăpăd….

Cuvintele cu dublu tăiș sunt o provocare pentru orice observator atent al forței sugestive a limbii. Dacă a veghea asupra cuiva este un gest de generozitate și conferă păzitului un sentiment de siguranță, supravegherea presupune un plan mai întunecat, de control și pedeapsă a individului, ba chiar un soi de ipocrizie a aparatelor admistrative moderne, așa cum demonstrează Michel Foucault. Asigurându-ne că nu este un adept al dictaturii, ci al ordinii, Dan Negrescu ne avertizează totuși că, între veghere și supraveghere, ca și între sublim și ridicol, de altfel, nu este decât un pas. Un amuzant excurs în povestea substantivului coaliție este propus într-un alt text, pornindu-se de la tălmăcirea literală a etimologiei sale, „alimentarea laolaltă”, sau, atunci când lanțul trofic ajunge la politică, „ghiftuirea”. Cercul reprezintă perfecțiunea, atât geometrică, cât și mistică, până și atunci când tinde să se transforme într-unul vicios. Există perfecțiune și în cele malefice… În contrapondere, cercul este legat indisolubil de circ, a cărui istorie pornește, măreț – deși pe alocuri controversat – la Roma, continuă cu spectacolul modern care transformă excentricitățile în vedete și sfârșește, din nefericire, în campania electorală. Anul genezei volumului find an electoral și în România și la case mai mari, nu putem decât să fim de acord cu această observație, pe care Dan Negrescu o punctează astfel: „Nu pot încheia aceste succinte însemnări de votant – și pentru a proba că am scrutat peisajul electoral cu responsabilitate – fără a aduce în atenție un avertisment – promisiune deloc de neglijat: ‘fără hoție ajungem departe’. Cam greu de imaginat așa ceva deoarece ar însemna în primul rând desființarea sistemului juridic de la noi devenit inutil; criminalii și violatorii oricum bântuie fără griji oblăduiți încă de procurori și judecători; dar se întrevede un viitor luminos. Eradicarea hoției ar însemna însă  ajungerea la perfecțiunea societății, ceea ce nu poate decât să îngrozească prin puritate: în compoziția lui Richard Strauss Ariadne auf Naxos (‘Ariadna în Naxos’) tocmai Ariadna cântă astfel (în traducere) ‘Există un tărâm pe care totul este pur: Împărăția Morții’. Deci, să ne gândim bine totuși ce alegem… orice eradicare e completă, deci cumplită cum ar spune Noica”.

Și dacă tot vorbim despre alegeri, să ne oprim asupra unui alt cuvânt magnetic dar demagnetizat pe care ni-l propune autorul – poporul. Un cuvânt și un concept care există încă din Antichitate, care a atins apogeul de încărcătură semantică, emoțională, geopolitică și socio-culturală în revoluționarul secol al XIX-lea, pentru a primi apoi lovitura de grație, prin exces de utilizare și abuz de sens, în timpul comunismului. Mai degrabă decât ca o conștiință comună, el este privit, în spațiul românesc, ca o masă amorfă, de manevră, dovadă fiind, desigur, eternul Caragiale, de care – scriam și cu alte prilejuri – Dan Negrescu este apropiat, împărtășind aceeași preocupare de a vedea enorm și de a simți monstruos: 

„Altminteri, oricât e invocat poporul elector sau tocmai de aceea, suntem în fapt în situația ridicolă a umilului republican din următorul final de „moment”, adică monument caragialian:

‘Cine te-a pus pe tine aici?’ răcnește strașnic reacționarul.

Boborul!’ răspunde foarte răgușit republicanul.

Așa Reacțiunea a sfâșiat cea mai eroică pagină a liberalismului român. (inconfundabilul I. L. Caragiale, „Boborul”, în Momente și schițe)”.

Urmărind, când amuzat, când întristat, când de-a dreptul consternat, „dulcețile și frumusețile limbii noastre ‘ce-o vorbim’ și o scriem tot mai prost”, Dan Negrescu demască ceea ce, într-un alt volum – pe care îl anunță în aceste pagini, când vorbește despre percepția socio-culturală a minciunii ori despre istoria nu tocmai medicală a otrăvurilor – etichetează ca fiind stricatele jocuri ale minții, fie cu trupul, fie ale unei minți cu alte minți, o distorsionare a realității, ce pare azi specifică evului nostru tulburat dar care nu era cu nimic diferită nici în epoci spre care ne întoarcem cu gânduri nostalgice și percepții exagerate. Semn, iarăși, că nu este nimic nou sub soare și că, deci, cercul (sau circul) se închide așa cum fusese deschis, simetric.  

 

Dana Percec

Octombrie 2020

Un comentariu

  1. Bună seara,

    Unde se poate găsi această lucrare? Vă mulțumesc!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *