Doina Jela: Cozonac la patru mâini

Draga Ohașule, mă grăbesc  să încep cu sfârșitul.

 Când am spus că atu-ul nostru ar fi înzestrarea artistică nu m-am gândit că vom ajunge din urmă  Occidentul  european care există ca popoare și  apoi  ca națiuni, de  cel puțin un mileniu. Dintotdeauna cu ochii spre el, din cauza proximității geografice și râvnind atât la cultura, dar să fim serioși,  mai ales la prosperitatea, civilizația și  bunăstarea lui materială, fiindcă pentru cultură  puțin români îi invidiază, mai exact acel procent jenant   de mic al românilor care consumă cultură, cred că ne supraevaluăm posibilitățile….

Cred, în primul rând,  că nu trebuie să ne comparăm cu europenii din Europa Occidentală, cu care avem în comun doar aspirația și… cum am spus, proximitatea geografică. Ci cu acea parte a Europei, alcătuită din popoare mici, care s-a rupt abia de un secol și ceva dintr-un imperiu  au altul, niște părți însângerate ale acelor imperii, Cehia, Polonia, Slovacia, Ungaria, fostele țări care au alcătuit Iugoslavia.  Modelul cu care am putea face comparații utile nouă, noi, toți aceștia, mi se pare cel cu țările Americii Latine, colonii ca și noi ale unor imperii.

Câți ani are România ca stat? Cam cât au Argentina, Brazilia, Peru, Columbia, Cuba. Țări care au dat, la un secol după dobândirea independenței, cea mai mare literatură a lumii.   Câtă literatură au dat cehii înainte de a  se smulge din imperiul austro-ungar?  Când au început rușii să dea marea lor literatură?  Asta am vrut să zic.  Și aici ne izbim de un mister, care doar pentru că nu este explicabil, nu e mai puțin o realitate: de ce nefericirea popoarelor naște o artă și o cultură mai bogate, mai puternice decât au născut epocile lor de maximă fericire și prosperitate?  La nivel  individual știm cum se explică misterul: când dispui de mijloace, nu stai în casă să transpiri făcând artă: umbli, călătorești, te distrezi.  Practici arta ca pe un loisir.  Când viața în propria țară îți este amenințată de dictatură, fugi în țări civilizate și  chinuit de dorul patriei, scrii despre ea. Roberto Bolaño,   Julio Cortasar, Mario Vargas Llosa  etc. , asta au făcut. Borges a rămas, Marques a rămas, desigur,  scriind unul parabole metafizice,  celălalt despre dictatori și  dictaturi, dar din ipostaza de exilat  într-o țară vecină și…  de protejat al dictatorului acelei țări…. 

Legat de asta eu știu ce să spun despre trufia franceză? Sigur că știu și eu exemple. Dar luarea în derâdere  a simbolurilor, tradiției, religiei cuiva, mi se pare mai degrabă excepția, nu regula, și la ei. Sigur, formula de curtoazie pe care-o auzi cel mai des: măcar de-aș vorbi eu limba dumneavoastră cum o vorbiți dumneavoastră pe a mea, poate fi o frumoasă ipocrizie. Adevărul este că nu au avut nevoie: în țările mici oamenii învață  asiduu limba țărilor mari.  Totuși, într-adevăr, n-aș generaliza.  Nu numai fiindcă ar trebui să vorbim și despre orgoliul polonez,  sau  morga englezilor și, daaa, despre țâfna unor maghiari.  Dar despre trufia românilor când sunt trufași?   Am întâlnit de toate în toate națiile.   Și modestie și orgoliu, si umor și  simț al măsurii.  E foarte greu, cred, toată lumea să exalte calitățile și gloriile nației tale și tu ca persoană, să nu te simți cumva părtaș, chiar dacă nu ai  ca individ vreun merit  ci doar norocul că mama ta te-a născut acolo…Dar ca să fiu dreaptă, francezii de azi, chiar dacă nu au mai dat de  o sută de ani, cum zice unul de-al lor,  cu limba ascuțită,  decât  lʼascenseur à cornichons și TGV-ul, au toți un merit:   le-a intrat în sânge să participe  cumva, prin  mintea  trează, prin responsabilitate  civică, prin  grija de a se informa, la  gospodărirea și  întreținerea acelei glorii. De Gaulle  zicea că francezii sunt o națiune imposibil de guvernat. E  mai bine așa.  La ei, ieri, 15 decembrie,  pandemie-nepandemie, au ieșit în stradă să protesteze pentru  starea alarmantă  a culturii, spectacolului, teatrelor, bibliotecilor, cu miile. În privința asta, noi nu prea gospodărim, nu cultura tot mai precară, nici măcar „sărăcia și nevoile și neamul”.  Suntem grozav de ușor de guvernat.   Faptul că o oaie capie ca Madame Șoșoacă, azi parlamentar,  a scos lumea pe străzi fără mască, în apărarea unei libertăți fără de care s-a trăit, bine merci, 45 de ani, nu arată decât că atunci când ajunge cuțitul la os orice oaie capie poate face din noi ce vrea.  De asta la noi se înghesuie să ne guverneze inși incapabili să gospodărească  o școală de cartier, și ne conduc, din eșec în eșec, un mandat întreg și uneori chiar mai multe…… Nu e ilegitim să aspirăm să recuperăm decalajul de câteva secole bune, dar să nu uităm că asta cere  nu doar condiții istorice, pe care nu le-am avut, ci și niște calități, pe care nu le avem.  Și că e mai bine să ne întrebăm ce alte calități avem. Cred că Cioran spunea că orgoliul popoarelor mici este  de fiecare dată un orgoliu rănit. Întâi să învățăm să ne comparăm cu popoarele mici: sârbii, cehii, croații, bulgarii, nu moț, direct cu francezii, sau englezii, sau nemții.  Cred că  acest orgoliu rănit  este de fapt sentimentul că ceva o fi cu noi în neregulă, nu e doar vina ălora care ne  rănesc orgoliul, ci a noastră,  Cum se poate  vindeca rana asta? Asumând condiția,   după ce o cunoști bine nu? ca și în psihologia individuală cred că și în cea colectivă rețeta e aceeași. Să nu spunem: noi n-am fost cuceritori, n-am călcat granițele altora. Că nu-i adevărat. Când am putut ce le-am mai călcat și noi, mamă-mamă!… Dacă am fi putut mai mult le-am fi călcat mai mult.  În plus, și pământurile noastre, mamă-mamă ce le-am mai lăsat în paragină…. Asta e. Sveig nu e orgolios, dimpotrivă, fiindcă își asumă condiția.  Altfel, continuăm să facem ca acei căței de talie mică, turbați când văd un dulău și  crezând că dacă ar scăpa din lesă l-ar face praf… Așa încât  imediat ce niște descreierați ne promit că ne fac din căței de talie mică, dulăi, ne ducem și votăm cu ei… Iar mă întorc și observ: argentinienii,  columbienii, peruvianii etc. au o viață vai mama lor, o corupție care o taie pe a noastră, o mortalitate de insecte,  emigrează, săracii, cu miile, dar ce  artă, ce literatură, ce fotografi,  ce regizori… nu?  

 Despre școală, la care tu ai răspuns așa de competent în scrisoarea precedentă, nu știu ce să spun. Nu am mai lucrat în învățământ de la Revolutie.  Ce știu precis de atunci e că nu curricula ( atunci se spunea programa) era problema și cred că nici acum. Cred că în învățământ intri ca într-un ordin religios, cu o responsabilitate mai mare decât aia cu care doctorul îți taie burta.  Cred că un examen de responsabilitate trebuie dat înainte de a intra în învățământ.  Ești model pentru copii, trebuie să rămâi așa. Nu iei bacșiș, nu corupi minore, nu umilești, nu discriminezi, nu îndoctrinezi  suflete curate. Le veghezi   creșterea și aventual  le-o corectezi  cu mare grijă…

Las întrebările tale despre întâlnirile providențiale și autorii la al cărui debut am  asistat, pentru următorul răspuns, deci te rog , de data asta să mă lași fără întrebare….

În schimb, eu vreau să te întreb pe tine:   cum vezi  legătura asta între genialitate și suferință? Și secătuirea geniului artistic al unei națiuni care a atins o prosperitate burgheză în care luxul artei nu mai pare necesar, decât ca desert, sau digestiv?

   

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *