Ultima carte a lui Lucian Boia e cea mai subțire, între cele din de-acum binecunoscuta sa serie ”oblică” despre România. Asta mai ales fiindcă ea se dorește nu o abordare tocmai nouă, ci mai degrabă o prelungire a eseului din 2012 (reeditat în mai multe rânduri), De ce este România altfel?. Acolo autorul vorbea despre singularitatea stranie a țării natale între celelalte națiuni europene cărora dorește să le stea alături și cu care se compară. Occidentalizarea sinuoasă și dificilă a Românei era privită pornind de la primele formațiuni prestatatale din secolul XIV, mergând până la contemporaneitatea scrierii (nebuloasele politice ale mandatului lui Traian Băsescu). Astfel, comprimând cronologic la maxim traseul ipotezelor, autorul demonstra de ce un anume tip de trecut e responsabil de un anume tip de prezent, de ce un anume mecanism civilizațional și cultural perpetuat ca pattern național generase decalaje și întârzieri majore, greu de surmontat în ceea ce s-ar putea numi parcurs european românesc („trăsături specifice, mai mult sau mai puțin îndepărtate de condiția europeană «medie»”).
Astfel, Românii și Europa (Humanitas, 2020) continuă în același stil cursiv, eliberat de bibliografie și didacticism, perspectiva asupra „alterității” României, punând din nou degetul pe răni sensibile și nevindecabile (nu trebuie uitat că abordările lui Lucian Boia au trezit și destule contestări, nu doar aderențe). De data aceasta mai vechiul eseu menționat mai sus e completat succint (și pe alocuri redundant) printr-o curajoasă „revizitare” a unor chestiuni lingvistice și minoritare, chestiuni esențiale în discuția despre așa-numitul „stat național-unitar”. „În reprezentările tradiționale ale istoriei, originile au fost de regulă supraevaluate”, spune autorul din capul locului. „Pentru orice comunitate etnică era important să aibă strămoși iluștri, care să-i asigure de la bun început un loc special între popoarele lumii”. Suntem, oare, ca descendență, numai romani, suntem numai daci, ambele? Limba română e atât de ”latină”, cum se pretinde, dincolo de micul nucleu al vocabularului de bază, în toate timpurile? Ce rol au jucat slavii în nuanțarea idiomului de la nord de Dunăre și-n evoluția creștinismului nostru prins între ortodoxie și catolicism, de-o parte și de alta a Carpaților? Când ne-am turcit, când ne-am franțuzit, când ne-am grecizat, când ne-am americanizat? Care e, de fapt, procentul etnic în fiecare zonă importantă, câți români, câți greci, câți maghiari, germani, italieni, ruși sau țigani? Ce model am urmat, de-a lungul secolelor, în civilizație? Cât din pretinsa noastră identitate națională a fost afectată de schimbările numeroase suferite? Nu cumva stabilirea unei anume coloraturi etnice într-o zonă depinde de modul în care sunt trasate frontierele, după marile conflicte sau tratate? Cât de diferite etnic și cultural sunt Transilvania, Moldova și Muntenia? Este federalizarea un proiect viabil (aici autorul notează ironic și riscant: „Imaginea unei Românii cât mai unitare cu putință este și astăzi la fel de prezentă. De vreo formă de federalizare, firește, nici nu poate fi vorba, însă nici proiectul unei regionalizări «moderate», recomandat și practicat în Uniunea Europeană, nu pare a-i entuziasma pe români. De fiecare dată se întrevede spectrul dezmembrării, începând, desigur, cu Ținutul Secuiesc… Cum ponderea minorităților a tot scăzut (doar secuii mai sunt majoritari în două județe), rămâne posibilitatea ca românii înșiși să se federalizeze între ei. N-au ajuns încă în acel punct, dar cine știe? Istoria merge tot mai repede și într-o direcție greu de definit. Poate le rezolvă pe toate încălzirea globală și scăpăm de griji”).
Sunt tot atâtea probleme discutate de autor în cartea sa, mergând iarăși alert din zorii istoriei noastre până în prezent („experimentul Dragnea”). Ideea centrală a tuturor conjecturilor lui Lucian Boia pare a fi necesitatea unei deosebiri fundamentale: aceea între biologie și cultură. Nu contează atât controversata zestre genetică originară, cât mult mai evidentele asimilări culturale ulterioare („problema este strict de ordin sociocultural”). Am fost, de-a lungul istoriei, extrem de receptivi și suntem rezultatul unui extraordinar amestec. Poate că în asta și constă unicitatea noastră, ”alteritatea” noastră în Europa. ”Aproape că nu lipsește nimic din civilizația europeană care, de la un secol la altul, să nu fi fost preluat și de români. S-ar putea, în termeni culturali, să fim cel mai amestecat popor al Europei. Am sorbit cam tot ce era de preluat din cultura europeană. Să fim oare tocmai noi cei mai europeni dintre europeni?”
Dacă autorul are sau nu din nou dreptate, rămâne de văzut. Dar în mod sigur discuțiile trebuie purtate și multe dintre punctele lor nodale sunt absolut interesante și de luat în seamă. Ele ne privesc pe toți, cei ce reflectăm constant la „forme” și la „fond”, la decalaje și sincronizări, la genurile proxime și la diferențele specifice. De aceea noul eseu al lui Lucian Boia se citește pe nerăsuflate, dimensiunile atractive și consistența aferentă îl recomandă din plin.
(text apărut într-o formă ușor prescurtată în ultimul număr al revistei ”România literară”)
