Cuvinte… vorbe…

Ca să încheiem anul într-o notă dacă nu optimistă, măcar ameliorativă (nu și credulă…), e de menționat inițiativa unei apreciabile  părți a mediei ca măcar  în zilele pre- și postmergătoare  sărbătorii naționale să renunțe – cu greu e drept – la statornica umilire a tot  ceea ce este autohton, amintindu-și parcă pentru care țară se emite; desigur cu aprobarea  stipendiatorului. Printre multe altele, cam neconvingătoare tocmai prin tonul duios, mieros, cei care se simțeau „rromâni”, caragialian vorbind, erau chemați să spună care cuvinte ne-ar defini pe noi, pe ei adică, prin conținut și evident recurență. Fiind zile de mare trăire națională, anticovidiană, cetățenii s-au simțit îndreptățiți să-și exhibe credința sentimental  lingvistică. Printre primele cuvinte ne-a copleșit solidaritatea; totuși greu de spus între cine și cine mai cu seamă că nu putem uita de capra vecinului, o pornire umană moștenită de la străbunii romani care priveau cu invidie la „capra vecinului cu țâțe mai întinse…”.

A urmat o serie de cetățeni încrezători (sau mai puțin) în posibilitatea de a se confesa fie și univerbal la radio cu acoperire națională. 

Opțiunea pentru sarmale e de înțeles mai ales când sunt împărțite câte două-trei ca gratuitate la marile festinuri religioase; anul acesta sunt o amintire.  Mititeii, micii sunt de asemenea vocabule definitorii; generează o stare plăcută în natură însoțiți de bere dar totul se transformă în tristețe dacă privim ce rămâne în urma consumatorilor, astfel că vorba cu românul frate cu natura ne conduce mai curând la Cain și Abel, victima fiind desigur pădurea. Strict în aceeași  direcție e menționat și grătarul, obiectul și ce se pune pe el. Ciolanul, fără conotații politico – parvenitiste, asociat cu fasolea la cazan, e de asemenea irațional definitoriu pentru sărbătorile naționale (anul acesta din nou de domeniul amneziei), după cum rezulta din mărturia revolută a unei cetățene: „e mai bun aici decât acasă și nici nu costă nimic”. Atenția trebuia însă îndreptată către farfuriile din plastic dacă se consuma stans, în picioare adică, existând pericolul deșertării; farfuriei desigur. 

Mult mai realist, un cetățean pronunță cuvântul șpagă; regretabil dar e definitoriu fie și dacă observăm câte sinonime perfecte are în limba noastră ce-o rostim, cu origini din cele mai diverse: bacșiș, rușfet, ciubuc (mai orientale și arhaice), șperț, mită (mai domnesc dar și juridic). Mai dulceag gândind, fie alții ni le-au dat, fie le-am preluat pentru că aveam nevoie de ele. Dar nu putem ocoli frumosul termen propus de cineva: ospitalitate. E desigur latinesc; ne face onoare atâta timp cât nu apare tentația de a-l jumuli puțin pe cel ospețit. Eminescu a simțit perfect – atunci când scria despre „oaspe” – înțelesul ambiguu al ospitalității din vorba latină hospes hostis , oaspetele ostil, dușman adică.

Nu putea lipsi dorul; din latina populară evident; e bine să nesocotim însă același dolus din clasică unde înseamnă șmecherie, înșelătorie de unde juridicul dolosiv. Poate însemna însă și ceea ce îi provoacă altuia durere, adică dorul după ceva pierdut.

În fine ceea ce paradoxal nu era de spus la radio dar se pronunță peste tot, în intimitate, în spații publice, pe stradă, în auzul tuturor, fiind poate cel mai auzit cuvânt: organul genital masculin cu forma lui populară. Nu vă gândiți la ceva dezonorant căci sunt nevoit să spun ca și în cazul jartierei „să-i fie rușine celui ce gândește ceva rău”; și-apoi în latina de unde provine înseamnă „puișor”.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *