Complicitate parietală

(fără nici o aluzie anatomică, mai ales că la numeroase exemplare, dincolo de parietalele capului, e un gol imens)

Iarăși mare zarvă mediatică și nu numai – pe bună adică rea dreptate – la devoalarea unui grup infracțional organizat, mai direct spus o bandă de oficiali infractori. Ceea ce a surprins dincolo de actanții cu funcții, a fost modul de depozitare a sumelor obținute din traficarea permiselor de conducere; s-au aflat sume deloc neglijabile în ligheane, vailinguri și, mai presus de acestea, în pereți; din nou,  mirarea nu ar trebui să ne cuprindă. Numeroase descoperiri arheologice atestă faptul că încă străbunii noștri romani (dar și alții) practicau economisirea la… perete. Că o făceau de teama invadatorilor care încă nu sosiseră în fapt sau pentru că sesterții nu erau tocmai curați, nu avem de unde să mai știm azi. În aceeași direcție se proceda și cu unele bijuterii. De reținut că ascunderea în perete a banilor mai ales are legătură cu o anumită complicitate resimțită de cei vechi, iar acest lucru se vede din … peretele de casă, moștenit în română, paries aflat în câteva expresii cu tentă sentimentală, în opoziție cu murus, (de unde neologismul mural) care e zid de cetate, oficial deci. Peretele îți este apropiat căci – de dorit – casa e a ta; astfel intra parietes ( strict între patru pereți)  era simțit ca între intimi; intra parietes suos (strict între pereții săi) semnifica în liniștea casei sale.  Era deci și e  firesc să tăinuiești în pereți și nu în ziduri (ale Statului). 

Așa cum subliniam de nenumărate ori, transoceanicii sunt azi adevărații continuatori ai tradițiilor romane: chiar în zilele cotrobăielilor oficiale prin pereții alor noștri, în zona amintită, la renovarea unei case s-au descoperit în unul din pereți 70 (șaptezeci) de sticle cu whiskey depozitate din perioada prohibiției; deci tot traficanți infractori. Afacere bună dar ratată atunci, a devenit viabilă azi, o sticlă fiind evaluată la o mie de dolari, deci toate valorând cam cât toți pereții clădirii. 

Mai mult chiar, dacă e să dăm crezare anumitor tradiții, povești mai curând dar incitante în felul lor, există momente ale creației umane când inspirația se poate arăta din perete fie ca o nălucă (atrăgătoare sau nu), fie cu chipul lui Satanail stricătorul de idei, acest din urmă moment necesitând apelul la Vade retro Satana, nu întotdeauna cu efectul dorit însă; mai ales când nu știm ce vrem. 

Toate acestea nu înseamnă desigur  să adăpostim banii negri în pereți, tăriile nici atât; nu că băncile ar fi mereu corecte, iar consumul de alcool e înfloritor peste tot și, mai ales, nevinovat indiferent de consecințe.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *